Venind în România
- ce am descoperit, ce am adus -
Venirea mea în România a fost o escapadă adolescentină. S-a întîmplat în 1990, am „debarcat“ la Cluj, într-o noapte. Efectul a fost total. În acea perioadă, Clujul mi s-a asociat cu un campus, liniştit, echilibrat, curat. Dacă prima impresie contează, pot spune cu voce tare că simt şi acum efectul ei. Chiar dacă am scăpat de mult de „miopia turistului“, sînt atras în continuare de România, în special de spaţiul cultural, fiindcă îl simt plin de „tensiune“, iar eu mă consider un povestitor al tensiunilor. Evident, pe parcurs, am descoperit aici o gamă largă de patologii sociale, empatizînd cu atît mai mult cu cît veneam dintr-un spaţiu bolnăvicios şi, totuşi, n-am simţit niciodată vreo dezamăgire în legătură cu România, fiindcă aspectele subexistenţiale sînt răspîndite peste tot în lume.
După faza contemplativă a urmat procesul de adaptare. Acest proces continuă şi astăzi, chiar dacă în alte planuri decît la început. Iar la început, am descoperit că n-am ajuns în rai, că oamenii, chiar dacă mai luminoşi la faţă, aveau probleme, aveau complexe şi furii, din fericire mai cumpătate ca ale noastre. Mai mult, am simţit o frămîntare legată de faptul că eram în vizită, iar în „vizită“ sîntem priviţi cu o anumită atenţie, simţim o responsabilitate în plus faţă de „băştinaşi“. Să nu dezamăgim, să nu pătăm imaginea noastră de fraţi de peste Prut veniţi la studii. Şi, bineînţeles, am pătat-o. Omul nu rezistă mult sub observaţie, se revoltă la presiune. S-a vorbit mult despre asta, despre atitudinea basarabenilor, uneori sfidătoare sau arogantă. Este clar vorba despre o instinctualitate proletară şi alte ingrediente, de la sentimentul de scindare, pînă la paranoia. Oricum, „ingredientele basarabene“ nu sînt uşor digerabile, nici pentru ruşi, iar combinaţia exotică şi „folositoare“ din punct de vedere al accesului cultural poate fi defectuoasă în planul comunicării interumane.
Domeniul meu: „Oroarea cu ştaif“
Aspectele sociale mai dubioase am început să le descopăr mai cu seamă după venirea la Bucureşti, dar nicidecum nu mi-am modificat părerea de bine despre România. Mi s-a întîmplat chiar să am discuţii aprinse legate de complexul inferiorităţii, atît de pronunţat la unii. La Bucureşti m-am apucat de scris tot mai apăsat, iar prin 2003 a luat naştere proiectul „Planeta Moldova“. Încă din perioada liceului, la Chişinău, obişnuiam împreună cu fratele meu, Radu, să înregistrăm scenete absurde la un casetofon mono, rusesc. Apoi am continuat tradiţia la Cluj, împreună cu un bun prieten, Valentin Maslov, realizînd cîteva perle aberante de teatru radiofonic. În cele din urmă, treaba s-a cristalizat la Bucureşti, cînd împreună cu vărul meu, Florin Braghiş, am „stabilizat“ tendinţa nestăvilită de a satiriza tot ce mişcă. Tot în acea perioadă am scos primul volum de proză Organismecanisme, după ce Ruxandra Cesereanu m-a recomandat ca „prozator promiţător“ lui Marin Mincu. La Bucureşti, Planeta Moldova a prins contur şi s-a mai ramificat, fiindcă am început să înregistrăm şi muzici. În cîteva zile am pus la cale un site, www.planetamoldova.net, iar scenetele şi cîteva piese au ajuns în reţea. Efectul a fost neaşteptat, ca să nu spun exploziv. Iniţial, am crezut că demenţa va fi gustată în special de basarabeni, conceptul axîndu-se pe tragicomedia politică şi socială din Moldova. Însă, după ce românii au reacţionat şi ei, ne-am dat seama că am subestimat percepţia lor. Era şi de aşteptat, noi fiind oarecum autişti, sau mai bine zis introvertiţi. Ne-a fost destul de clar că Planeta Moldova nu se adresa unui grup restrîns. Ecourile au venit de pretutindeni, inclusiv din străinătate.
Revolta noastră „jucăuşă“, dar acidă s-a bazat pe spontaneitate şi pe un soi de „refuz estetic“. Nu ne-a mai fost frică să cădem nici în ridicol, nici în pornografic, fiindcă nu ne-a mai interesat părerea celor din jur, cel puţin în timpul înregistrărilor. Ne deconectam şi lăsam instinctele să dicteze, fără să cenzurăm aversiunea faţă de totalitarism, militarism, violenţă, ignoranţă, decadenţă, ipocrizie şi puritanism. Şi, cum nu există aversiune fără magnetism, scenetele noastre au fost percepute la justa lor „subvaloare“ în România, chiar dacă printr-un filtru argotic oscilînd între morbid şi obscen. Spaţiul ex-sovietic a fost extrem de fertil, mai ales că ne-a permis, de mici, accesul la cultura rusă. Combinaţia a ieşit, cred eu, pe cît de dubioasă, pe atît de inspirată şi creativă. Diferenţa dintre cultura rusă şi cea română, dacă îmi permiteţi această riscantă comparaţie, este cît se poate de subtilă. Românul are înclinaţii spre un fatalism masochist, în timp ce rusul tinde spre un fatalism ceva mai sadic. În combinaţie, putem obţine „orori cu ştaif“. Acesta este domeniul meu. Artistul român din spaţiul ex-sovietic este un „specialist“ în sado-masochism intelectual. Poate că nu întrece gazdele în ale masochismului şi nici pe ruşi în sadism, dar le combină spectaculos, asta sigur. Fiindcă e modul nostru de viaţă, dincolo de comedie, dincolo de show. Sîntem cu toţii nişte cheaguri de necesităţi şi emanaţii, cu aspiraţii. În travalii şi transpiraţii. Iată şi hip-hop-ul nostru cel de toate zilele.
Fisuri în infrastructură
Lăsînd optimismul paroxistic la o parte, am descoperit în „conştientul colectiv românesc“ o mare doză de subapreciere interioară şi o gamă de complexe rezultate de aici. Nemulţumire de sine, nemulţumire de oameni, critica şi autocritica excesivă. Ne lamentăm, ne văităm, deplîngem soarta excesiv, asta e o problemă interioară pe care o proiectăm în exterior, unde ea se amplifică şi se întoarce la noi ca o mămăligă de plumb. M-am lovit adesea de specimenul care dă vina pe tot ce mişcă. Cum nu-i convine ceva, dă vina pe alţii, pe politicieni, pe manelişti, pe trafic, pe taxe, pe întreţinere, preţuri, ţepari, cerşetori, ţigani. Evident că adie un rasism rafinat în România. Sînt multe fisuri în infrastructura noastră culturală, dar mai ales în cea emoţională. Despre spiritual mă feresc să vorbesc fiindcă e la modă şi e kitchos. Şi criza e la modă, şi apocalipsa e la modă. Toate sînt fie trendy, fie brandy. Dar, dacă ar fi să emit o serie de clişee pretenţioase, aş spune următoarele: criza probabil va lua sfîrşit odată cu o reformă interioară, o reformă personală, bazată pe deschidere, pe toleranţă şi dedicare. Românul munceşte prea rar cu dedicare şi nu păstrează curăţenia. Vrea mult, dar nu face mult. Noi ne raportăm la casă ca la un spaţiu ce ne aparţine, iar în stradă nimic nu mai e al nostru şi nu preţuim. Afară totul intră sub responsabilitatea primarilor, a guvernanţilor. Nasoală poziţie. Cînd ne vom raporta la spaţiul exterior ca la patul în care dormim, atunci va fi curăţenie. Şi nu Uniunea Europeană va rezolva aceste aspecte, ci noi. Uniunile au fost şi rămîn nişte promisiuni iluzorii: Uniunea Sovietică, Uniunea Europeană, Statele Unite. Eternele iluzii protectoare! Vai, ce bine va fi, vor veni unii şi ne vor ajuta! Vitrinele de pe Calea Victoriei vor fi tot mai luminoase, băncile vor deveni mai erecte, Catedrala Neamului ne va asigura o mîntuire grandioasă, o mîntuire de lux! Urmează Circul Amuzării Neamului! Ministerul Lamentării! Butaforiile noastre de păcălit ochiul, nasul, urechile, buzunarele! În timp ce la periferie mîncăm dintr-o strachină cu maidanezii.
Dincolo de toate durerile, general valabile, venind în România, am descoperit creativitate, imaginaţie, lume bună, personaje strălucitoare. Sper că am adus şi noi ceva util, folositor şi constructiv, dincolo de modul de abordare crud. Iar toată povestea cu show-biznisul, succesul, vedetismul, toate acestea nu sînt decît frunze căzătoare. Chiar dacă „Podul de flori“ a rămas suspendat la jumătate, Unirea s-a produs de mult în plan cultural, iar asta, cred eu, contează cel mai mult. Şi ca să nu rămîn doar la acest nivel semipatetic, aş forţa nota şi aş spune următoarele: intuiţia îmi sugerează că românul, de fapt, este afectat de o „împlinire ancestrală“, un fel de autosuficienţă ascunsă în spatele nemulţumirii cotidiene. Este o nemulţumire de faţadă, din inerţie, fiindcă un om cu adevărat nemulţumit este capabil să ia măsuri drastice, radicale. Nemulţumirea autentică te împinge la renunţare sau la schimbare, asceză sau revoluţie. Revoluţia, spunem noi, s-a produs... Sau poate trăim o revoluţie eternă? Sau a fost o pseudorevoluţie? Aici fiecare cu părerea lui şi cu experienţa. Fără experienţă părerile sînt sterile. Poate că nemulţumirea noastră este insuficientă pentru a genera schimbări monumentale. Poate avem nemulţumiri insuficient de viscerale. Poate că, după eşecul unei tiranii, avem tendinţa de a eşua în libertate, fiindcă nu ştim să gestionăm libertatea. Evident, libertatea nu mai generează adrenalina de care am fost dependenţi atîta vreme şi atunci libertatea devine pentru noi un sevraj. Cam aşa văd eu lucrurile. Sîntem încă în sevraj. Măcar de-am învăţa să ne gestionăm sevrajul.
Mitoş Micleuşanu (n. 1972) este fotograf, pictor şi scriitor. Cea mai recentă carte publicată: romanul Trepanoia, ART, 2012.
Citiţi aici un fragment din romanul Trepanoia.
Blogurile lui Mitoş Micleuşanu:
www.micleusanu.blogspot.com
www.politicantrop.blogspot.com
www.ermetic.blogspot.com
www.lobotomat.blogspot.com
www.alteratura.blogspot.com