Vedere de centru

3 martie 2011   Tema săptămînii

Cînd eram eu mică-mică şi mergeam la grădiniţă, plecam de mînă cu străbunica mea pe Corneliu Botez, apoi făceam la stînga pe Icoanei, treceam pe „la pantofi“, la colţul cu Donici (unde cred că era deja o băcănie), traversam în diagonală strada ca să mergem pe Viitorului, înaintînd printre rădăcinile teilor care făceau din trotuar o potecă de munte şi continuam către biserica Silvestru. De atunci, ţin minte mirosul frunzelor ude de toamnă. Mai tîrziu, din drumul cu Miu spre şcoala de pe Tunari, ţin minte castanele de pe Dumbrava Roşie şi iarăşi frunzele foşnind, parcă mai puţin ude.

Mergeam la Cioboată şi la Făgădău să căutăm făină, la Moldova la cîrciumă, la biserică, la piaţa Gemeni (deşi se numea atunci Galaţi), toate în cartier, la Fondul Plastic cu Marilena (întîi pe Sahia, apoi pe Iorga) şi în Lipscănie cu mama, pentru tîrguieli mai serioase; acolo citeam firmele prăvăliilor. Cînd mergeam la mama tatei, pe Antim, mă simţeam în alt oraş. Mai ţin minte expediţiile la Cernica sau la Mărcuţa, un drum la biserica Bucur şi imaginea taluzului înverzit, pe-atunci, al Dîmboviţei, şi unele detalii: Omul de Fier de pe Episcopul Radu, statuile de la intrarea casei de pe Aurel Vlaicu, Pisica de pe strada Caragiale, casa roşie de pe Corbeni şi casa mică de pe Praporgescu (a cărei faţadă se schimba foarte des, în rău, după noile aspiraţii ale gospodarului). Pe atunci, stăteam într-o casă plină-ochi de oameni şi lucruri; în curtea noastră aveam căţei, pisici şi vecini – printre care un erou din război care stătea pe scăunel, sub vişin, arătîndu-ne piciorul în care intrase un glonţ – găini, lalele, zmeură, un piersic, un nuc, nenumăraţi corcoduşi, coacăze şi un heleşteu (care a fost astupat de vecinul Boboşca, pentru a construi o frumoasă platformă de gunoi). Tot în curte a încăput, mai tîrziu, şi coteţul lui Ghiţulică, crescut de Tanti Maria în scop mîrşav (pe care nu şi l-a atins întru totul, carnea de porc dîndu-se în acea iarnă şi, în mod neaşteptat, la liber). „Haide, Ghiţulică, vino cu mama la soare să ne mai bronzăm niţel“, îi spunea în vara lui ’89, cînd ea îl plimba liniştită în lesă prin curte, iar el nu avea perspectiva unui sfîrşit iminent. 

Aşa că oraşul – despre care trebuie să scriu acum de bine – păstrează, pentru mine, dulceaţa amestecului de lume, de vîrste şi de obiceiuri, dulceaţa neorînduirii, a schimbărilor, a castanilor, teilor şi firmelor cu haz; apoi, păstrează ordinea dată de drumuri, biserici şi cartiere. Crescînd, am încercat să îi conving pe ceilalţi că acesta este adevăratul oraş, vioi şi dezordonat, în care cerceluşul şi magnolia convieţuiesc paşnic, îngrijiţi cînd de Tanti Maria, cînd de danezul Frederik şi în care, fatal, îşi construiesc alături casele boierul, ţoapa şi mahalagiul, din cele mai vechi timpuri şi pînă astăzi, uşor deranjaţi de administraţia care, istoric, pare năucă. 

Occidentalului Jean-Marc îi place diversitatea oraşului. Cum l-ar caracteriza? Un oraş mare, care a suferit, cu farmec discret; un oraş odihnitor (ca parizian, nu este obişnuit să aibă atîtea parcuri în oraş). Diferenţe între Paris şi Bucureşti? Parisul e mai mic şi mai puţin verde. Aici sînt multe blocuri în oraş – la Paris sînt la periferie. Mai multe pieţe şi monumente la Paris (mda!). Cartierele vechi din Bucureşti şi casele frumoase sînt mai discrete. Puţine zone cu unitate („ansambluri“), poate în Lipscănie. Lîngă biserica Icoanei, găseşte un aer comun, dat de prezenţa grădinilor şi a caselor şi de străzile mici, pe care le-a cunoscut pavate; pentru el, este într-adevăr un cartier. Schimbări recente? Străzi refăcute („plus pratique, mais le caractère se perd“); blocuri care desfigurează cartierul. Idealul? Casele mici şi grădinile păstrate. 

Dacă stăm bine să ne gîndim, este ceea ce ne place şi nouă, unora. Ne plac casele vechi, geometria lor, copacii bătrîni, tihna curţilor şi faptul că, uneori, pe stradă, se mai aude cîte un pian – îmi spune Dima, care e bucureştean. Din ce e nou? Ne place că oraşul mai e, pe alocuri, gri, ne place că în parcuri nu au distrus toate peluzele şi că nu au vopsit toate aleile în albastru; ne place că nu toţi şi-au sluţit casele cu renovări tembele. Oamenii nu mai ştiu să îmbogăţească locurile – o spune tot el. 

Şi totuşi, cred că de douăzeci de ani s-a schimbat ceva. Oamenii sînt mai bine îmbrăcaţi, sînt din ce în ce mai multe cîrciumi şi farmacii, unele parcuri sînt îngrijite (şi rebotezate), unele blocuri sînt consolidate (şi vopsite în culorile războiului); avem gaze – şi aceasta este, cu siguranţă, o victorie. Printre multe mari şi rele, se văd gesturile mărunte ale oamenilor serioşi: cîteva case noi frumoase, cîteva case vechi restaurate cu migală, cîţiva copaci plantaţi de curînd, cîte un salon elegant. Noaptea şi duminica e chiar plăcut pe stradă. Şi s-a mai schimbat ceva. Vocile celor care iubesc oraşul se aud din ce în ce mai clar. Vehement sau elegant, critică inconştienţa, brutalitatea, incompetenţa şi, cîteodată, scriu sau povestesc despre locuri frumoase. Sînt ascultaţi? Nu ştiu. Ce ştiu însă cu siguranţă este că împotriva lor şi împotriva oraşului, a tihnei şi istoriei lui, luptă aprig o ceată de semidocţi. 

În acelaşi timp şi în ciuda tuturor celor lumeşti, oraşul se apără, păstrîndu-şi regula căutată de prea puţini, frumuseţea sa discretă şi, desigur, toleranţa sa aristocratică.

Irina Popescu-Criveanu este arhitect.

Mai multe