Vecinele noastre, cele de toate zilele
– Pisicaaaaaaaaa! Pisicaaaaaa, am văzut o pisică!
Tușa Leana, care m-a îmbătat cu must cînd aveam cinci ani, s-a uitat mustrător la vecina ei care urla după o pisică imaginară.
Oglinzile erau acoperite. Zeci de lumînări aprinse și o candelă ambientau o cameră care fusese cîndva sufrageria noastră. Acum devenise o capelă prin care se plimbau tot felul de nebune.
Soacra învățătorului meu din I-IV – pe care la un moment dat am speriat-o de moarte (hm, poate n-am ales expresia potrivită…) cînd i-am ieșit în întîmpinare avînd o mască de argilă pe față – stătea într-un colț și se ruga în tăcere.
Încet-încet, au început să vină pe rînd: pufuleți, semințe, mărturii cu zahăr și vin, țuiculiță, frutifreș… și alte vecine sau rude îndepărtate cu care nu mai avusesem de-a face de ani de zile, sau poate niciodată.
Unele săreau direct la mîncare, înainte să se pornească pe bocit. Altele intrau în cameră smulgîndu-și sistematic basmaua, respectiv părul din cap.
Mirosea a tămîie, fum de lumînare, naftalină și multă actorie.
Am aflat de la străini că mama a fost o femeie minunată, o gospodină desăvîrșită și foarte frumoasă pe deasupra. Combinație rară. „Poate d-asta n-a avut noroc în viață.“
Previzibil, bocetele se transformau în plînset mărunt și apoi în hohote de rîs. Pentru că ce altceva ai putea să faci la un priveghi? Să-ți rememorezi și să-ți deplîngi propria existență nefericită și apoi să-ți aduci aminte de momentele amuzante pe care le-ai împărtășit cu moarta – aici intră și o doză serioasă de amintiri false.
Descoperi la un astfel de priveghi mai multe lucruri despre vecinii tăi decît ai fi vrut vreodată să iei la cunoștință. Despre copiii lor, mîncărurile preferate, cui i se taie maioneza, dacă e bine să ornezi coliva cu nuci, cu bomboane colorate sau, simplu, cu cacao, cine ce medicamente ia pentru tensiune, sensibilitatea la carnea de porc, ce răsaduri au pregătit pentru primăvară, cine și-a cumpărat deja miel, cine are și zestrea gata pentru nepoți, dar și despre prosoapele cu margarete și rochia de catifea pentru propria înmormîntare, „pentru că e bine să fii pregătit pentru toate“.
Didina, mătușa mamei, care fusese măritată cu un frate de-al bunicului meu, era cea mai pricepută dintre bocitoare. Avea o voce ascuțită, percutantă, pe care și-o putea controla perfect, în funcție de moment. De exemplu, dacă simțea că atmosfera devenea prea relaxată, ea scotea un strigăt scurt din gîtlej și acest sunet stîrnea sentimentul de vinovăție în celelalte babe, care, coordonîndu-se precum un cor bisericesc, începeau, pe voci, să se smiorcăie și ele. Și iată cum veghea se poate transforma într-o artă.
Pe măsură ce răsărea luna, se întețeau și povești sinistre cu strigoi care nu și puteau găsi liniștea, ba chiar ieșeau noaptea din mormînt și-și săpau grădina (între noi fie vorba, un astfel de strigoi e bun pe lîngă casă). Făpturile de acest soi nu puteau fi stîrpite decît dacă dezgropai mortul – care de cele mai multe ori era intact și avea hainele răvășite – și-i băteai un țăruș în piept. Apoi, neapărat, trebuia săvîrșită o sfeștanie serioasă și costisitoare în casa familiei bîntuite, care desigur, inevitabil, urma să aibă o grădină mult mai puțin îngrijită.
Povestea mea preferată însă era cea cu soțul Didinei, Culae, care în ajun de Sînziene s-a auzit strigat de iele și a răspuns, „ca prostu’“, și atunci a fost luat de creaturile superbe (și dezbrăcate), dus în pădure, la marginea satului, lîngă mlaștină (am căutat mlaștina aia toată copilăria mea – nu e!) și dansat în hora morții. În ultima clipă, Culae s-a deșteptat și s-a închinat cu limba. Și așa, la răsăritul soarelui, bărbatul a scăpat cu viață. Eu aș numi asta orgie nereușită, dar în fine…
Vocile au început să se amestece între ele. Babele își scoteau crucile din sîn, mîngîindu-le languros. Una și-a aprins o țigară la gura sobei, stîrnind un val de critici. Răspunsul ei a fost că și mama fuma și ar aproba. Cîteva s-au închinat în semn de acceptare.
Îmi amintesc că am reușit să evit cu succes îmbrățișări și ștampile pe obraji, iar cînd adunarea a devenit prea greu de suportat, am mers în mijlocul camerei și am anunțat că plec.
În sincron, babele s-au ridicat și au început să înainteze spre mine. Mergeam cu spatele, repejor-repejor către ușă, încercînd să scap de alai care arăta din ce în ce mai amenințător.
Am apucat să o văd pe mama în coșciug făcîndu-mi cu ochiul. Și cînd eram convinsă că n-o să mă salvez, că mă vor prinde și mă vor ține prizonieră toată noaptea și mă vor exorciza și vor încerca să mă convingă că pot și vreau și e necesar să bocesc și eu și să împărtășesc cu ele întîmplări inventate, a apărut pisica. S-a strecurat printre picioarele lor și a intrat în sufragerie.
Chiar atunci, pînza de pe una dintre oglinzi a început să alunece încet.
Rozana Mihalache este coordonator artistic la Green Hours.
Foto: flickr