Vecin vecinului vecin

De-a lungul vremii am schimbat locuința de cîteva ori – de la bloc la curte şi invers –, iar percepția mea asupra oamenilor care locuiesc în imediata apropiere s-a schimbat, aşa cum e normal să fie. În locuri noi, lîngă oameni noi, nu poți rămîne acelaşi; am constatat că există anumite repere: un proces de acceptare, unul de adaptare, urmate de un proces de integrare.

Fiecare comunitate e un mic univers în care se stabileşte o anumită ierarhie, iar cei mai „vechi“ au mereu dreptate. Dar nici prea „vechi“ să nu fie, căci rămîn singuri cu adevărul lor…

În primă instanță am fost un intrus, oriunde. Întotdeauna a existat o figură prietenoasă, caldă, un suflet bun care să mi cîştige încrederea, urmînd, mai apoi, să mă descoasă: De unde vin? Cu ce mă ocup? Cît am de gînd să stau? Evident, imediat a ştiut toată suflarea. La început cunoști oamenii aşa cum voiau să pară. Mai tîrziu aveam să aflu și cum sînt. Cum altfel decît la greu?

Țeava

A plesnit o țeavă în bucătărie. Apa țîşnea în voie, trebuia oprită de la subsol. Nu ştiam ce să fac mai repede, nu era timp de stat. Vine unul: „Ăă… nasol, vecine! Te las să-ți vezi de treburi, dacă ajunge la mine…“ „Mulțumesc“, zic, „dacă nu mă amenințai parcă n-aveam spor.“ „Da’ cum de-ai reuşit?“ – intervine altul. „Dacă tot n-am cum să ajung la Niagara, poftim! A venit Niagara la mine.“ „Acu’ te ai găsit să glumeşti?!! Ce lume!“ A plecat trîntind uşa. „Cheamă măcar administratorul, te rog, să oprească apa!“, strig. Bagă capul pe uşă: „Asta e oră să te inunzi? Deranjez omul la ora asta? Dacă nu e acasă?“ „Închide uşa atunci, că -pierd şlapii pe scări, duşi de apă!“ Am lăsat totul baltă, la propriu, şi am sunat eu la uşa administratorului: „Repede, trebuie oprită apa rece de la subsol!“ „Imediat!“ După vreo zece minute apare şi începe să contemple situația. „Vai! Şi nimeni să te ajute…“ „Opriți apa, zău că nu mai pot.“ „Cum să nu?!! Imediat!“ Pleacă bodogănind. După alte zece minute, nimic, așa că dau fuga la subsol. Administratorul înşuruba un bec în cu totul altă boxă, fără legătură cu cea în care se afla robinetul, că doar e electrician, nu instalator. Pe de altă parte, am aflat unde se găsea robinetul.

Bătrîna

La etajul patru locuia o bătrînă. Era mereu prima la casierie, să nu ajungă datoare. Trecută de optzeci de ani, subțirică şi energică, muncea ca femeie de serviciu într-un bloc aflat în apropierea Pieței Victoriei. „Dacă stau degeaba, maică, mor! Cine să mi dea? Nepoții sînt cu ale lor… tot eu le dau să aibă la copchii, că-s mici.“ Într-o zi a alunecat și şi-a fracturat o mînă. „Nu mai pot să muncesc, asta e! Urîtă e bătrînețea…“ Mi-a părut resemnată, dar hotărîtă să treacă cu bine peste. A murit într-o zi toridă de vară, cu geamurile închise, aşezată în fotoliul din sufragerie, fără ca nimeni să știe, după ce a băut un păhărel de pălincă. Am aflat asta de la angajatul pompelor funebre, după o săptămînă, cînd a fost clar că a murit, după ce am fost trezit de nişte bubuituri zdravene – pompierii spărgeau uşa apartamentului – şi, total neinspirat, am deschis uşa, curios să aflu ce se petrece. Vai mie! Nemaigăsind apoi un loc în care să pot respira în propria casă, am fugit pe scări şi m-am trezit atîrnat cu capul în jos pe gardul din fața blocului. Auzeam printr-o ceață galbenă istorisirea detaliată a eroului care era el, incapabil să mă ridic şi să fug şi de-acolo. „Măi, ia hai, revino-ți în fire!“, mi-am zis. „Măcar pentru că tu ai încă posibilitatea asta!“ „…Şi aşa de tare pălinca aia…“, a continuat, „n-aveți să-mi dați o țigară?“ „Am, în maşină. Ia cheile, e un pachet de Marl-boro…“ „A, nu… fumez numai Kent 8!“ „Cum e posibil?!!!“, am sărit în sus. „De fapt, lasă țigările! Eu, nu tu, cu tine n am treabă!“ …Maică, dacă nimănui nu i a păsat de tine, iată că la final ai găsit o cale să rămîi în amintirea tuturor…

Frumoasa

O domnişoară uimitor de frumoasă, parfumată şi zîmbitoare, plutind în jos pe scări, ca un înger, mi-a mîngîiat timpanele uşor, cu o voce tandră, furîndu-mi privirea în ochii ei albaştri: „Bună ziua, vecine!“ „Ori visez“, mi-am spus, „ori nu cu mine vorbeşte.“ Ştiam că nu e nimeni în urma mea, totuşi, ce să caute o asemenea ființă în scara asta de bloc, în cartierul ăsta, în oraşul ăsta cu nebunia lui, în țara asta care nu mai e a nimănui, pînă la urmă? „Bună să ne fie, vecină!“, am mormăit eu. Pînă a început să scoată, de cu seara, sacii de gunoi în dreptul uşii apartamentului, lăsîndu-i acolo pînă la prînz a doua zi. Așa că i-am dedicat cîteva rime, pe care le-am scris frumos de mînă şi i le-am lipit pe uşă: „Ți-aş fi spus că eşti o floare, / Zîmbetul tău luminează, / Dar tu scoți gunoiu-n uşă / Şi-mi provoci atîta greață“.

Mai nou, se practică crearea unui grup pe WhatsApp, în care se pot comunica diverse cu vecinii din bloc. Foarte util, nimeni nu are timp de şedințe şi oricum se discută întotdeauna pe lîngă temele propuse. „Hristos a înviat!“, a scris un vecin. „Adevărat a înviat!“, au curs răspunsurile.

„Hristos a înviat!“ – îi spun la prima întîlnire față în față. Mirat, răspunde: „Păi, ne-am urat de toate pe grup. Sau n-ai văzut? Adevărat a înviat, vecine!!! Avem tehnologie ca să salvăm timp!“ 

Cătălin Stavarache este taximetrist.

Foto: flickr