Vechile vremuri bune, viziunea lui Ludwig von Mises

21 iulie 2021   Tema săptămînii

Mitul vremurilor bune de altădată este extrem de prezent în cultura noastră. Mereu avem sentimentul – și ne exprimăm ca atare – că fructele nu mai au gustul din copilărie, că oamenii nu mai sînt aceiași, că nici iernile nu mai sînt ceea ce au fost altădată și că, în general, lucrurile din jurul nostru evoluează mereu nefavorabil, înspre o finalitate care nu poate fi decît una întunecată, dacă toate acestea se degradează. Este o percepție pe dos în raport cu realitatea rațională, palpabilă, din jurul nostru. Pe măsură ce vremurile se îmbunătățesc de la o generație la alta, sentimentul oamenilor care trec prin acele vremuri pare a evolua în sens invers. Adică mereu oamenii spun că trecutul a fost cel luminos, prezentul este întunecat și viitorul sumbru. Chiar și vremurile de revoluții, mari războaie și epidemii sînt invocate de către oameni, în mod subiectiv, ca fiind vremuri bune din trecutul lor. Este evident că acele vremuri nu au fost bune pentru simplul motiv că au fost dominate de distrugere și moarte. Or, în orice sistem referențial am discuta, moartea și războiul nu ar trebui să fie invocate ca fiind vremuri bune. Este mult subiectivism în aceste trăiri și afirmații. Un subiectivism legat în primul rînd de starea fizică  a fiecăruia dintre noi. Mereu perioada tinereții este invocată ca fiind luminoasă și bună, după care, cu trecerea anilor, lucrurile încep să se degradeze și percepția noastră este alta. Fără să ne dăm seama, noi, oamenii, invocăm întotdeauna anii tinereții ca fiind vremurile bune. Fără a realiza cît de subiectivi sîntem în aprecieri. Da, atunci cînd eram tineri, acuitatea simțurilor biologice era alta, după cum și iernile păreau a fi mai frumoase pentru că mergeam la săniuș cu seninătatea copilului și nu eram obligați să economisim căldura pentru a face ca facturile la gaze naturale să fie cît mai mici. Pe de altă parte, în percepția vremurilor prezente în comparație cu cele trecute, există un fel de refuz al prezentului dinamic social în raport cu trecutul în care această viteză era mult mai redusă. Ne simțim depășiți și reacționăm ca atare. Orizontul de timp al unui om tînăr este extrem de îndepărtat și timpul pare că stă pe loc. În comparație, orizontul unui om matur este îngust, prevestind un final fizic pe care niciodată nu îl acceptăm. Da, vremurile tinereții sînt mereu mai bune pentru că nu sînt trăite sub presiunea finalului.

Atunci cînd intrăm pe teritoriul economiei, banul și universala sa folosință reprezintă linia de demarcație dintre vremurile „bune” de altădată și cele „rele” de acum. Oamenii oftează după o lume în care banul nu era rege și simt apăsarea folosinței banului în lumea contemporană, dinamică și mercantilă. Și în acest caz, ca și în primul pe care l-am invocat, legat de linia pe care o trasează vîrsta biologică, ne înșelăm. Lumea banului, așa cum e ea, este mult superioară lumii anterioare. Ludwig von Mises este economistul care procedează la o analiză magistrală a percepției umane economice despre vremurile de altădată. În lucrarea sa Mentalitatea anticapitalistă (Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza“ din Iași, 2011, traducere de Gabriel Mursa, prefață de Dragoș-Paul Aligică), vorbește despre două tipuri importante de organizare socială. Este vorba despre cea bazată pe statut și capitalismul (op. cit., p. 17). Societatea bazată pe statut s-a caracterizat prin: majoritatea populației era săracă și dependentă de aristocratul căreia îi aparținea; bogăția unui aristocrat nu reprezenta un fenomen de piață; bogăția era un dat moștenit și nu unul dobîndit prin merite și competiție; bogăția nu își avea originea în satisfacția pe care cel bogat o oferea consumatorilor; bogăția nu putea fi retrasă sau modificată printr-o acțiune din partea publicului; a fost dobîndită prin cucerire și putea să dispară prin acțiunea violentă a unui alt cuceritor; seniorul feudal nu era expus nemulțumirii consumatorilor, fiind protejat în fața nemulțumirii populare; nu banul era cel care patrona relațiile economice, ci schimbul în natură; statutul social (apartenența la un segment social) era moștenit și se purta toată viața; sistemul social se baza pe „subdivizarea oamenilor în grupuri ereditare cu ranguri diferite, drepturi diferite, titluri diferite precum și privilegii sau restricții recunoscute prin lege” (op. cit., p. 18). Societatea statutului social era una încremenită în timp, stabilă în raport cu sărăcia sa și cu nivelul de trai degradant în care trăia imensa parte a populației. Este vorba despre o economie agrară care oferea la nivel de subzistență cele necesare traiului. În această lume, „…locul individului în viață este fixat. El se naște într-o anumită situație, iar poziția sa în societate este determinată riguros de legi și cutume care alocă fiecărui membru al rangului privilegiile și îndatoririle date sau îi impun anumite dezavantaje. (…). Individul nu este, înainte de toate, cetățeanul unei națiuni, el este membrul unei condiții, al unei pături sociale (…) și doar indirect integrat unei națiuni” (op. cit., p. 18).

Așa cum le descriem mai sus arată vremurile „bune” de altădată. Ele au fost incompatibile cu noua lume care se năștea și care era capitalismul. Capitalismul este o lume total opusă. Este lumea deschiderii sociale. Comerțul și banul vor veni în prim plan și vor democratiza și nivela fosta segmentare socială. Banul este cel care acționează eficient și care distruge trecutul punînd oamenii într-o competiție nouă, cea pentru bunăstare și prosperitate. Egalitatea în fața legii este principiul fundamental care stă la baza noilor relații sociale. Pe fond, adepții vechii lumi au criticat noua lume tocmai pentru aceste schimbări pe care le aduce. Mises arată: „Critica principală adusă principiului egalității în fața legii de panegiriștii «vechilor vremuri bune» este aceea că aceasta a abolit privilegiile de rang și demnitățile. Aceștia susțin că sus-menționatul principiu «a atomizat» societatea, a dizolvat «diviziunile» sale organice în mase «amorfe». «Mulțimea» a devenit atotputernică, iar materialismul ei mediocru a înlocuit criteriile din epocile revolute. Banul a devenit rege. Oameni fără valoare se bucură de bogății și opulență, în timp ce merituoșii și valoroșii rămîn fără nimic. Această critică presupune implicit că în lʼancien régime, aristocrații se distingeau prin virtuți și că ei își datorau rangul și averile superiorității lor morale, culturale” (op. cit., p. 19).

Mises critică situația de mai sus. Ideea că banul îi desparte pe cei merituoși de prosperitate este o invenție a celor care oftează după vremurile bune de altădată. Aceste vremuri nu erau bune, iar democrația banului este preferabilă stagnării sociale în sărăcie. Banul și folosința sa nu se fac vinovați de neajunsurile lumii noi, avansată în esența sa în raport cu lumea veche. Pe de altă parte, în lumea nouă, recompensarea nu se produce după principii care țin de „valoarea naturală” sau „distincția morală” a unui om. Mises completează: „Democrația capitalistă a pieței nu conduce la recompensarea oamenilor după «adevăratele» lor merite, după valoarea lor naturală sau distincția lor morală. Ceea ce face ca un om să fie prosper nu este evaluarea contribuției lui plecînd de la un principiu «absolut» al justiției, ci evaluarea din partea semenilor săi, care aplică exclusiv măsura nevoilor lor, a dorințelor și obiectivelor personale. Aceasta este semnificația sistemului democratic al pieței. Consumatorii sînt atotputernici, adică suverani. Ei vor să fie satisfăcuți” (op. cit., pp. 19-20).

Oftatul după vremurile bune de altădată și negarea banului drept criteriu absolut de departajare în lupta pentru prosperitate fac parte dintr-un reflex social al omului contemporan. Poate că lumea capitalistă nu este perfectă și, în mod evident, omul viitorului va încerca să construiască social altfel. Pornind chiar de la defectele lumii contemporane. A ofta, însă, după vremurile în care trăiam pe plantația aristocratului care avea drept de viață și de moarte asupra noastră mi se pare chiar o nerozie. Cei care acuză regulile impuse de către bani ca fiind injuste ar trebuie să le compare cu cele din trecut și nu cu fantasmagoriile din capetele lor. Economia de piață îl răsplătește pe cel destoinic și implicat și nu pe cel care se așază într-un colț la marginea societății și crede despre sine că este moral și, ca urmare, i se cuvine totul. Este vorba aici despre apariția bogăției ca semn al recunoașterii inventivității și capacității de a te pune în slujba celorlalți, a consumatorilor. Sigur, azi se vorbește despre dictatura consumerismului și despre neajunsurile sale. Este hazliu ca o ființă care a suferit de foame milioane și milioane de ani să vorbească despre prosperitate ca fiind un neajuns. În confuzia din capetele unora se poate întîmpla asta, dar un om rațional, al vremurilor prezente, nu poate gîndi așa. Abia ne-am despărțit de foame și parcă ne este dor de ea. Și vorbim aici despre lumea occidentală, nu despre alte părți ale planetei unde foamea este încă prezentă. Pe acest fond, al negării lumii noastre și nu al eforturilor comune de a ne asuma înțelegerea mersului înainte, se poate întîmpla un masiv recul istoric. Lumea a mai trăit astfel de perioade, de întoarceri în timp. Mereu vremurile bune sînt cele în care trăim. Cu certitudine, vremurile din trecut nu sînt cele bune, după cum cele din viitor pot fi mai bune. Lumea în care trăim are o direcție, ușor vizibilă, la o scurtă privire în trecut.

Dorel Dumitru Chirițescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. Cea mai recentă carte a sa este Pe patul lui Procust. Reflecții despre construcția socială postdecembristă, Editura Institutul European, 2018.

Foto: wikimedia commons

Mai multe