Vechea lume nouă a Academiei

Academia a început cu o trădare şi c-un demagog. Ne spune Plutarch în Vieţile paralele că lui Theseus, fondatorul Atenei, surprins de o vară indiană a hormonilor, i s-au aprins, pe la cincizeci de ani, călcîiele după Elena - o fată care, nici măcar după standardele timpului, nu era încă bună de măritat şi care, puţin mai tîrziu, avea să devină cunoscută sub numele de Elena din Troia. Semizeul n-are probleme de genul "s-o las se strică, s-o iau mi-e frică că vine altul şi mi-o ridică". Găseşte calea de mijloc: o fură şi i-o încredinţează mamei sale, Ethra, s-o păzească pînă la împlinirea sorocului. Ghinionul face, ne spune tot Plutarch, că în acelaşi timp Menestheus, fiul lui Peteus, să fie şi primul om consemnat de istorie care să izbutească să prostească, la propriu şi la figurat, mulţimile din Atena, zugrăvindu-l pe Theseus drept capul tuturor răutăţilor şi promiţîndu-le marea cu sarea. Castor şi Pollux, aşadar, porniţi spre salvarea Elenei, găsesc în Atena un teren cum nu se poate mai prielnic: colaboraţioniştii stăteau pe toate gardurile, care din interes, care din principiu. "Cîştigător" avea să se dovedească Academus, singurul dintre atenieni care ştia unde se afla ascunsă, cu adevărat, Elena. De atunci încolo, de fiecare dată cînd Lacedonienii invadau Atica, aveau grijă să ocolească pămînturile lui Academus. Treptat, Academia avea să fie considerată de către toată lumea un loc sfînt, dedicat Atenei, zeiţa înţelepciunii - mai cu seamă că era un pămînt "nefertil, uscat şi murdar". Cine să-l rîvnească? Abia după ce Cimon avea să-l transforme într-un soi de paradis, graţie unei importante infuzii din bani publici, Platon avea să-şi stabilească acolo prima academie. Să nu ziceţi că nu v-am spus. Am ajuns în Statele Unite convins fiind că nimic din ceea ce înseamnă mediu academic nu-mi este străin. Îmi luasem deja o diplomă de master în Franţa, avusesem cîteva burse de cercetare în Anglia şi Belgia şi credeam că-mi depăşisem complexele provinciale. Mă înşelam amarnic. Sistemul academic american are puţine în comun cu cel european. În primul rînd, stilul: centrat pe performanţă şi eficienţă, sistemul e extrem de rigid sub o mască de aparentă relaxare. Încurajată în teorie, creativitatea trebuie ambalată în forme fixe şi digerabile de către sistem - de unde şi tiparele standard sub care se prezintă lucrările ştiinţifice. (După cum recunoştea Jeffrey Isaac, chairman-ul departamentului de Political Science al Universităţii Indiana - Bloomington, un autor cu un stil original, precum celebra Hannah Arendt, ar avea astăzi serioase probleme în a publica măcar un articol în vreo revistă de specialitate.) Contribuţia originală trebuie rezumată în primele patru rînduri ale lucrării ("dacă nu o poţi rezuma în patru rînduri înseamnă că nu ai o contribuţie originală"). De altfel, întregul sistem e clădit în aşa fel încît, la capătul "liniei de producţie", să livreze produse nu neapărat sclipitoare, dar cu siguranţă eficiente. La urma urmei, nimeni nu-şi cumpără hîrtia igienică după criterii estetice. Ca nicăieri pe bătrînul continent, doctoratul începe cu o serie de cursuri şi seminarii intensive (graduate level), centrate în jurul primei şi celei de-a doua specializări. Cu puţine excepţii (mandatory courses), ţi se oferă un pachet de cursuri din care poţi să alegi, în funcţie de interesele personale, profesori etc. - dar este responsabilitatea ta să-ţi împlineşti numărul minim de ore cerute pentru fiecare specializare şi pentru aşa-numitul outside minor (conceput tocmai pentru a lărgi orizontul doctorandului). Dacă nu reuşeşti să menţii un nivel de performanţă satisfacător (A sau B şi un excelent "progress review"), eşti dat afară din program - iar ameninţarea nu e nici pe departe vorbă-n vînt. Cu variaţiuni de la o universitate la alta şi de la un program la altul, aproximativ un sfert dintre candidaţi dispar în acest interval. După trei sau patru ani, odată împlinite aceste condiţii, urmează proba de foc: examenele "comprehensive" - cîte unul pentru fiecare specializare. După cum le spune şi numele, ele sînt menite să-ţi testeze cunoştinţele, capacitatea de sinteză şi de prelucrare a informaţiei într-o manieră exhaustivă. Întrebările sînt generale, cros-section şi ai exact opt ore pentru a răspunde în scris. Răspunsurile sînt corectate de către o comisie de specialitate care nu cunoaşte identitatea candidatului, iar la sfîrşit eşti declarat "admis" sau "respins". (În al doilea caz, mai ai dreptul să dai examenul încă o dată. Un al doilea eşec echivalează cu ieşirea din program.) Abia odată trecute aceste "hopuri", lucurile încep să semene cu practica europeană: îţi alegi o comisie de doctorat, propui o teză (proposal defense); dacă ţi se acceptă, începi să scrii dizertaţia (fiecare capitol trebuie aprobat cel puţin de către preşedintele comisiei, înainte de a putea trece la următorul, iar fiecare membru al comisiei îţi poate cere refacerea unor părţi din lucrare sau chiar a întregii dizertaţii). Procesul e mai lung sau mai scurt, în funcţie de subiect, priceperea doctorandului şi exigenţa comisiei, dar ca regulă generală durează între doi şi patru ani. (Şapte ani pentru finalizarea unui program de doctorat e considerat termenul relativ standard.) În tot acest interval eşti pregătit nu doar pentru cercetare, ci şi pentru activitatea pedagogică, în virtutea faptului că majoritatea posesorilor de PhD se orientează spre profesorat (în SUA, titulatura de "profesor" e rezervată învăţămîntului universitar; ceilalţi sînt "teachers" sau "educators"). Eşti, la început, Associate Instructor (AI) sau Teaching Assistant (TA), urmînd ca, spre sfîrşitul programului, în funcţie de oportunităţi şi de abilităţi să ţi se încredinţeze propriile cursuri (Independent Instructor) şi propriul AI care să te ajute. Abia aici creativitatea se poate manifesta în voie. Fiecare îşi construieşte cursurile după cum crede de cuviinţă, comandă cărţile pe care le crede potrivite (gratuite pentru profesori şi AI, nu însă şi pentru studenţi), şi stabileşte sistemul de notare. Nu există autori sau teme obligatorii şi nimeni nu-ţi impune un anumit format. La sfîrşitul semestrului, sub protecţia anonimatului, studenţii evaluează performanţa fiecărui profesor, după mai multe criterii. "Sistemul" intervine însă din nou în momentul în care aplici pentru o poziţie în academie ("job hunting"). Aici standardizarea formulelor de prezentare atinge cote de neimaginat în Europa. Scrisorile ("Cover Letter", "Statement of Teaching Philosophy", "Statement of Research Interests") - menite în teorie a diferenţia candidaţii - respectă (pentru că aşa "se" cere, deşi nimeni nu ştie cine se află în spatele impersonalului "se"), acelaşi tipic precum descrierea vizitelor tovarăşului Ceauşescu în ziarele epocii. Bătălia pentru o formulare "originală, dar nu foarte" e crîncenă şi creează dileme de luni de zile (îmi imaginez că scribii ceauşişti trăiau dileme asemănătoare: cum să ieşi în faţă rămînînd în acelaşi timp în formaţie?), vestea bună e că te afli deja la (aproape) ultimul hop. Dacă, după alţi cîţiva ani de eforturi, reuşeşti să obţii "a tenure position", independenţa faţă de sistem îţi este, de facto, asigurată. Iar într-o lume în care siguranţa locului de muncă nu e nici măcar un vis, nu e puţin lucru. Pentru unii însă e deja prea tîrziu. Merită? Pentru mulţi americani, nu. (De aceea şi procentul de doctoranzi ne-americani depăşeste 50%.) De ce să te chinui atîţia ani pentru un salariu relativ modest, cînd, în tot acest interval, ai putea cîştiga mult mai mult lucrînd "de-adevăratelea" la o companie privată? Îmi imaginez că, trăgînd linia şi făcînd socotelile, totul depinde de ceea ce îţi place să faci şi de ceea ce eşti pregătit să sacrifici. Certitudini, mai ales în Academie, nu există. A învăţat-o pe pielea lui Aristotel, cînd, după douăzeci de ani petrecuţi sub aripa lui Platon, la conducerea Academiei, a ajuns nepotul acestuia, Speusippus. Şi uite-aşa, din cauza (datorită?) unui nepotism, a apărut şi Liceul. Să nu ziceţi că nu v-am spus.