Vechea idee și povestea ultimelor decenii

Visul american (The American Dream) este o idee plină de pozitivism, foarte des vehiculată în presă, literatură și în multe domenii de activitate. Această noțiune a apărut încă de la formarea Statelor Unite ale Americii și a evoluat în fiecare perioadă istorică ce a urmat, îmbogățindu-se cu mai mule definiții, dar păstrîndu-și rolul primar de promisiune că fiecare cetățean american își poate depăși potențialul în societatea democratică a Lumii Noi.

Declarația de Independență a Statelor Unite ale Americii a plantat rădăcinile acestui vis in inimile tuturor cetățenilor țării atunci cînd a menționat că „toți oamenii sînt creați egali, cu dreptul la viață, libertate și la urmărirea fericirii”. În 1776 asta era mare lucru, gîndindu-ne că în Europa și în Asia viitorul oamenilor era îngrădit de statutul social și economic, de familie, religie sau pur și simplu de trecut. Viitorul unui prinț era de a deveni monarh, iar viitorul unui fiu de brutar era de a face pîine. Ca protestant erau nule șansele de a deschide o afacere prosperă în mijlocul unei comunități catolice, sau invers. În acest context mai ales, nașterea politică a Statelor Unite a însemnat și începutul unui experiment istoric: unde ar putea ajunge o țară în care opreliștile și pre-concepțiile sînt spulberate? În următoarele cîteva secole s-a văzut unde a ajuns căruța Americii înhămată la acest vis. 

Noțiunea de vis american a fost bine articulată de către istoricul și scriitorul James Truslow Adams în cartea lui, scrisă în 1931, Istoria Americii (The Epic of America). Truslow a făcut o separare clară între dorința oamenilor de a fi uniți, mîndri de calitățile și priceperile lor, respectuoși unii față de alții și egalitari, și dorința de îmbogățire materială. Prima atitudine este considerată necesară pentru supraviețuirea democrației. Cea de-a doua este antiteza visului și o pantă periculoasă, capabilă să ducă democrația la pierzanie. Este interesant faptul că de-a lungul ultimelor decenii, începînd mai ales cu anii ’80, mulți comentatori americani sînt de părere că America a intrat tocmai pe această pantă, iar definiția visului american a fost distorsionată ajungînd să însemne doar bunăstare, una fără limită (în bună tradiție americana), ceea ce creează multe probleme.

„Pachebotul” cu capota albă și Coca-Cola

Tocmai pe la sfîrșitul anilor ’80 am ajuns și eu în America, proaspăt pretendent la visul acesta american. Președinte era atunci Ronald Reagan, cu ideea lui de economie care se „prelinge în jos” (trickle down). Pe scurt, oamenii trebuiau să fie fericiți dacă bogații, companiile și fabricile lor o duceau bine, pentru că această prosperitate cumva ajungea și la cei mai de jos (muncitorii necalificați, cei cu meserii prost plătite etc.) prin creșterea și diversificarea producției, a serviciilor, a salariilor, a ieftinirilor de produse, și tot așa. Dacă sus e cascadă (de bani), tot va ajunge niște mărunțiș pînă la fund. Teoria părea să funcționeze, la nivel personal. Ieșit din mizeria și cenușiul anilor premergători Revoluției din România, mă simțeam puțin copleșit de ce vedeam pe rafturi în noua mea țară. Lucrurile nu păreau scumpe, chiar pentru primul meu salariu de lucrător la un magazin de pizza. Artur, un coleg de serviciu armean, imigrant și el, era cu gura pînă la urechi arătîndu-mi noua lui mașină luată la mîna a doua. „E cea mai bună mașina din America!”, declarase el, plimbîndu-și mîna peste capota albă a „pachebotului” Buick Le Sabre din 1975. „Cu cît ai luat-o?” „Cu 4.500 de dolari și plătesc numai 150 pe lună.” „Bravo, felicitări!” Ce puteam spune? Artur trăia din plin visul american, ca mii de alți imigranți din toată lumea. Primul meu visuleț american împlinit fusese o cutie de doze de Coca-Cola într-un sertar din camera mea. Gîndul că erau acolo și că puteam oricînd desface una îmi crea o stare de bine.

Dar asta a fost la început. Lui Reagan i-a urmat Bush (republican), apoi a venit Clinton (democrat), apoi Bush-fiul (republican), apoi Obama (iar democrat) – pendulul politicii americane s-a mișcat cu regularitate de la dreapta la stînga. Visul american s-a făcut din ce în ce mai materialist, iar pe măsură ce băncile și firmele-mamut au proliferat și s-au umplut de bănet, viața oamenilor de rînd a devenit din ce în ce mai dificilă. Dacă în anii ’50-’60 puterea de cumpărare a dolarului era destul de mare încît doar soțul trebuia să lucreze ca să țină o casă și o familie, în deceniile următoare femeile s-au angajat în forță, pentru a propti prosperitatea clasei de mijloc cu cel de-al doilea salariu. În același timp, decalajul dintre bogați și ceilalți membri ai societății a crescut. Conform unei statistici a Institutului de Politică Economică (Economic Policy Institute), în 2020 salariul unui șef executiv dintr-o corporație a fost de 351 de ori mai mare decît cel al unui angajat obișnuit. Sînt sigur că Reagan nu prevăzuse chiar așa o prelingere economică sau mai degrabă sînt sigur că nici nu-i păsa.

Case și împrumuturi

În orice caz, pe la sfîrșitul mileniului trecut, exact la zece ani după sosirea în America, soția mea și cu mine ne-am cumpărat o casă cu o curte destul de mare. Așa vis american mai ziceam și eu, depășisem de mult faza cu Coca-Cola în sertar. Tatăl meu, cel care ne adusese în America pe toți, era tare mîndru. Și el, și familia mea, și surorile mele cu familiile lor aveam cu toții case – simțea un fel de împlinire, o dovadă că tot ce făcuse în viață fusese cu folos. Visul lui american se împlinise, iar asta ne făcea pe toți fericiți, mai mult decît casele în sine.

Nu e ușor să ții o casă. Ratele la creditul ipotecar se cam simțeau la buzunar, dar mai erau și alte cheltuieli: mașina de tuns iarba, echipamentul de curățat zăpada, aerul condiționat, echipamentul de împrăștiat îngrășăminte pentru gazon, soluția anti-buruieni, un burlan nou, astea fiind doar cele legate de casă. În fiecare lună, făcînd contabilitatea, îmi imaginam toate corporațiile ale căror simboluri le găseai pe echipamente și produse de grădină, ca pe niște țînțari gigantici înconjurîndu-ne și sugîndu-ne portofelele. De fapt, sistemul bancar, mînă în mînă cu corporațiile, asta și făcea – o afacere mare de tot pe spatele clasei de mijloc, beneficiara unor împrumuturi rapide pe baza cărora se făceau mai departe investiții peste investiții în eșaloanele superioare, bănci mari împrumutînd bănci mai mici. Criza economică din 2008 a fost rezultatul direct al acestei afaceri lacome și cînd împrumuturile interbancare care ajunseseră la miliarde de dolari au devenit insolvabile, toți proprietarii de case cu datorii mai mari au avut de suferit. Noi nu am suferit prea tare, dar am învățat o lecție: băncile nu iubesc visul american, deși în reclame spun că da.

Materialismul și inegalitățile

O altă amintire din perioada sosirii în America mă găsește în grădina casei tatei, cu mai multe rude plecate din România înaintea noastră, în jurul unei mese, sărbătorind Ziua Recunoștinței. Un văr îmi spunea: „Vezi tot ce este pe masa asta? Ei bine, în America, aceleași bucate le găsești și la noi, și pe masa președintelui în Casa Albă!”. Politicos, deși puțin neîncrezător, mă minunam. După trei decenii petrecute în această țară, îmi dau seama că vărul meu era, ca mulți alții, prea încrezător în egalitarismul propovăduit de visul american. La Casa Albă și în general în casele oamenilor înstăriți, se mănîncă alte lucruri decît ce găsim noi pe raft la magazinul din colț. Poate doar Bill Clinton se mai „scăpa” la cîte un burger din oraș, sau Bush-fiul se mai îneca cu cîte un covrigel, dar în general, bucătarul Casei Albe prepara un meniu somptuos cu fiecare ocazie. În 2011 am urmărit la PRO TV ce i-a servit Obama oaspetelui său Hu Jintao, predecesorul actualului președinte chinez: salată de pere cu brînză de capră și nuci, homar asezonat cu morcovi și ciuperci stropit cu vin alb, șerbet de lămîie și multe alte bunătăți. Nu chiar ce aveam noi pe masă.

În concluzie, după anii petrecuți înconjurat de visul american, îl înțeleg perfect pe Truslow și semnalul de alarmă pe care îl dădea în 1931 cu privire la diferența între o societate bazată pe respect reciproc și pe integrare și una bazată strict pe materialism. Cultivarea valorilor reale înlesnită într-o orînduire democratică este net superioară alergării după avuții, după succes material și după victorii economice. Societatea americană a fost mereu în schimbare, dar parcă acum, după ce lumea întreagă a trecut prin pandemie, schimbarea este mai rapidă, cetățenii s-au cam săturat de inegalitate, de manipulare și de slujbe pe bani puțini. Oare va ieși visul american din faza sa materialistă și va începe să se apropie de adevăratul lui mesaj? 

Laurențiu Cârcoană este arhitect și trăiește în Fargo, Statele Unite.