Vechea artă a consolării

Omul este o ființă care are nevoie de consolare în urma unor evenimente care implică mari pierderi: boala incurabilă, infirmitatea fizică, decepția în dragoste, răsturnările de destin, exilul sau alte lovituri ale sorții. Mai presus de toate, moartea cuiva apropiat are cea mai mare încărcătură de suferință.

„A consola” provine din verbul latin solari – „a susține”, „a încuraja”, „a mîngîia”, „a ridica moralul”. În Iliada lui Homer, Ahile îl consolează pe Priam, în urma uciderii fiului său Hector: „Să îngropăm în noi înșine-amarul, măcar că ne doare. / Bocetul cel fioros și plînsetul nimic nu ne-ajută; […] / Rabdă și nu-ți strica inima-n veci cu jelitul, mîhnirea / După viteazul tău fiu, nu mai poate nimic să-i ajute, / N-ai să-l învii, ba mai iute pe cap o să-ți vie și alta”. Discursul consolator apare și în tragedia greacă. La Sofocle, în Electra, corul o consolează pe eroină, care îl jelește pe Agamemnon: „Nici plînsul nu poate, nici ruga să-ți smulgă / Pe tata din mlaștina-aceea-a / Lui Hades în care toți ne vom duce. / Dar jalea-ți peste măsură / Și făr’ lecuire curînd te-o ucide / Pe tine. Prin plînset și lacrimi / Tu n-ai să-ți alini suferința. De ce vrei / Tu oare să suferi întruna?”.

Practicile consolatorii se regăsesc și în alte contexte. La Atena, în secolul al V-lea î.Hr., în cursul ceremoniilor funerare – adevărate ritualuri de stat – erau rostite discursuri consolatorii. Istoricul Tucidide atribuie lui Pericle o astfel de orație funebră, în cinstea atenienilor morți la începutul războiului peloponesiac: „De aceea, nici pe părinţii celor căzuţi, cîţi sînteţi de faţă, nu vă deplîng, ci, mai degrabă, am să vă încurajez […]. Ştiu că este greu să vă conving cînd este vorba despre acei a căror amintire vă este răscolită prea adesea cînd vedeţi fericirea altora […]. Trebuie să rezistaţi durerii, şi în nădejdea că veţi avea alţi copii, cei care aveţi încă vîrsta de a-i mai face”.

În Antichitatea clasică, oratoria și filozofia se bucurau de un mare prestigiu, aflîndu-se și în recuzita practicilor consolatorii, în alinarea suferințelor psihice. Se spune despre filozoful sofist și oratorul Antifon (secolul al V-lea î.Hr.), a cărui identitate este controversată, că ar fi alcătuit tratatul Arta de a te elibera de suferință, precum și un tratat despre vise. El ar fi amenajat în agora orașului Corint un fel de cabinet, la intrarea căruia pusese inscripția că poate vindeca prin intermediul cuvintelor. Tehnica lui consta în a pune întrebări și a dialoga cu persoana aflată în suferință psihică, oferindu-i susținere și consolare. Unii clasiciști consideră că aceste practici consolatorii sînt comparabile cu psihoterapia modernă. Ideea că un filozof poate funcționa ca un medic al sufletelor bolnave se regăsește și în concepția socratică despre „vindecarea sufletului”.

Practica antică a consolării s-a sprijinit pe un vast corpus de texte consolatorii, pe un gen literar-filozofic aparte: consolatio, cu mai multe specii și toposuri specifice. Literatura de consolare era o modalitate prin care anticii făceau față suferinței și întristării. Cel care a fixat regulile discursului consolator a fost filozoful Crantor, din Vechea Academie (secolul al III-lea î.Hr.), autor al unui tratat despre suferință, sub formă epistolară: o scrisoare adresată unui prieten căruia i-a murit copilul. S-au păstrat doar fragmente preluate în literatura consolatorie ulterioară. Crantor susținea că moartea trebuie acceptată ca un dat natural și că doliul nesfîrșit este o manifestare care nu poate readuce la viață ființa dragă, dimpotrivă, este nefastă atît pentru cei apropiați, îmbolnăvindu-i, cît și pentru cetate, care are nevoie de oameni în deplinătatea forțelor sufletești. 

Discursul consolator s-a materializat cel mai adesea în scrisori de consolare, adresate celor care se află în perioada de doliu. La romani, consolatio era o obligație socială, un apanaj al celor cultivați, făcea parte din codurile emoționale ale aristocrației. Obiceiul era acela de a merge în vizită la cei îndoliați sau, dacă nu era posibil, a trimite o scrisoare (litterae consolatoriae). Potrivit lui Cicero, officium consolantis – „datoria de consolator” – era o obligație de prietenie, constînd în alinarea, diminuarea sau măcar abaterea atenției de la suferință. 

După ce Tullia, fiica lui Cicero, moare în anul 45 î.Hr., prietenul său Servius, aflat departe, în Grecia, îi trimite o scrisoare de consolare: „Dacă aș fi fost la Roma, aș fi fost alături de tine; ai fi văzut tu însuți cît m-a îndurerat!”. În răspunsul său, Cicero admite: „Socot că e rușinos să nu-mi suport nenorocirea așa cum, înzestrat cu atîta înțelepciune, socoți că ar trebui să fie suportată. Dar uneori mă simt zdrobit și cu greu fac față durerii, fiindcă îmi lipsesc mîngîierile care celorlalți nu le-au lipsit cînd s-au aflat în situații asemănătoare”. Cicero a fost devastat de moartea fiicei sale, starea lui fiind agravată de izolarea lui politică, în vremurile tulburi de la sfîrșitul Republicii. Pentru a-și alina suferința, și-a scris lui însuși o scrisoare de consolare, Consolatio ad se, din care s-au păstrat doar fragmente. Astfel aflăm că a încercat să se consoleze recurgînd la ceea ce numim noi astăzi biblioterapie, citind scrieri filozofice, dar acest leac nu i-a fost de folos. El spune că singura cale de a-și depăși suferința și de a-și gestiona durerea a fost scrierea acestei autoconsolări, prima de aceste fel din istoria literaturii. 

Și opera lui Seneca este o sursă importantă pentru înțelegerea regimului emoțional al consolării antice, ilustrînd idealul moral al stoicilor – apatheia – „lipsa pasiunilor”. Pentru că trăirile emoționale, precum tristețea, mînia, dorința, plăcerea, erau opuse rațiunii, stăpînirea de sine, indiferența, controlul sensibilității devin trăsături esențiale ale conduitei omului înțelept. 

În Consolație către Marcia, adresată unei aristocrate căreia îi murise un copil mic și pe care îl jelea de trei ani, Seneca începe prin a-i aminti comportamentul curajos pe care l-a avut după ce tatăl ei a fost forțat de către împărat să se sinucidă: „Iată însă că nu țintesc să mă furișez în inima ta și să-ți smulg simțămintele, Ți-am reînviat răni vechi și, ca să știi că și această nouă rană își poate afla leacul, ți-am arătat cicatricea unei răni la fel de adînci. Las în seama altora blîndele mîngîieri; eu sînt hotărît să-ți înfrunt jalea”. Seneca îi spune că pentru a fi vindecate „rănile trebuie arse, cercetate adînc, răscolite cu degetele” și îi cere să iasă din această stare care este „vrăjmașă copiilor tăi” și să cinstească memoria fiului decedat „în aduceri-aminte împăcate și senine”.

Discursul consolator, așa cum apare în scrierile autorilor antici, furnizează argumente raționale persoanei îndurerate, care e îndemnată să își pună în perspectivă propria nenorocire, ca modalitate de a face suportabilă suferința, tristețea și de a-și construi o nouă organizare interioară, capabilă să facă posibilă conviețuirea cu pierderea. Consolarea antică nu era o simplă împărtășire a durerii sau participare la suferința celuilalt, nu însemna să verși lacrimi abundente alături de cel ce plînge la moartea persoanei apropiate, ci încercarea de a-l determina să adopte un comportament rațional. Găsim în Epistole către Lucilius o scrisoare în care este reprodusă o altă scrisoare, pe care Seneca ar fi trimis-o prietenului Marullus, care și-a pierdut fiul la o vîrstă fragedă: „Aștepți o mîngîiere? Vei primi în schimb dojană. Te porți cu atîta slăbiciune la moartea unui fiu: ce făceai dacă îți pierdeai un prieten? […] Sînt fără număr pildele de oameni care au celebrat fără să verse o lacrimă la funeraliile unor fii […]. Cea mai mare neghiobie este să încerci să-ți faci un nume de tristețe și să socotești că lacrimile sînt un lucru bun”.

Trebuie să facem diferența între atitudinile prescrise în literatura de consolare și cele trăite efectiv. Chiar Seneca, în Consolație către Marcia, spune: „Aceeași jale afectează o femeie mai mult decît un bărbat, un necioplit mai mult decît o persoană bine-crescută, un ignorant mai mult decît o persoană cultivată”. Aceste distincții sugerează faptul că practicile de consolare descrise în acest tip de literatură aparțin aristocrației romane, căreia i se propunea un repertoriu emoțional distinct de cel al păturilor sociale de jos. La nivel popular se constituiau solidarități locale care asigurau ajutor sufletesc și material celor aflați în suferință.

Și oamenii obișnuiți scriau scrisori de consolare. Astfel de texte scrise de mici funcționari, soldați, negustori s-au păstrat în papirusuri provenind din Egiptul roman (secolele I-II). Acestea sînt scurte, scrise spontan, departe de rigoarea formală a scrisorilor din mediile aristocratice romane. Iată un exemplu: „Isidorus lui Taysenouphis, cel mai drag prieten, multe salutări. În primul rînd sper că sînteți sănătoși și mă rog pentru voi. Am fost foarte îndurerat pentru soția ta, așa cum am fost pentru fratele meu, Germanus. Fii curajos și poartă-te brav, căci este bine pentru toți! Fie ca copiii tăi să se bucure de sănătate! Mama și frații mei vă salută. Îți trimit un sac de nuci prin aducătorul acestei scrisori. Scrie-mi înapoi despre sănătatea ta. Mă rog să fii bine”.

Consolarea filozofiei, scrisă de Boethius la începutul secolului al V-lea, este un vîrf al literaturii de consolare, o sintetiză a filozofiei clasice asupra destinului omului. Autorul se afla în închisoare la Padova, unde își aștepta execuția, ca urmare a unor acuzații false de trădare, în timpul domniei ostrogotului Teodoric. 

„Este timpul lecuirii, nu al plînsului” sînt primele cuvinte ale Filozofiei, personificată într-o femeie distinsă care îi apare lui Boethius în celulă, îi șterge lacrimile cu un colț al veșmîntului ei și apoi îi spune: „Crezi că acum, pentru prima dată, într-o societate necinstită, înțelepciunea este atacată și pusă în pericol? La cei vechi, înainte de vremea discipolului meu Platon nu am dat adesea luptă mare cu îndrăzneala prostiei? Și chiar în timpul vieții acestuia, profesorul său, Socrate, nu a primit ca răsplată o moarte nedreaptă?”.

Consolarea filozofiei, cea mai tradusă și mai citită carte a Evului Mediu și a Renașterii, a jucat un rol decisiv în transmiterea filozofiei antice și în perpetuarea tradiției consolatorii. Literatura de consolare medievală a adaptat discursul consolator antic la fundamentele doctrinei creștine, oferind mijloace de a surmonta durerea prin acceptarea planului providențial al lui Dumnezeu, prin promisiunea fericirii în viața de apoi și a mîntuirii. 

În timpurile moderne, la finalul secolului al XVIII-lea, treptata secularizare a dus la dispariția literaturii consolatorii, dar nevoia de consolare nu a pierit. Deja din Renaștere apăruse figura inconsolabilului. Hamlet este unul dintre personajele shakespeariene care ilustrează ineficacitatea vechilor „rețete” asupra individului devenit conștient de unicitatea sa, pentru care suferința nu mai este solubilă în retorică, fie ea laică sau religioasă. Rațiunea transpunerii în perspectiva unor adevăruri general valabile nu mai funcționează. De atunci și pînă astăzi, căutarea de noi remedii continuă.

Alexandru Ofrim este conferențiar la Facultatea de Litere, Universitatea din Bucureşti, unde predă cursuri de istorie culturală. Cea mai recentă carte publicată: Farmecul discret al patinei și alte mici istorii culturale, Editura Humanitas, 2019.