Valori din copilărie

19 noiembrie 2009   Tema săptămînii

Cînd eram noi copii, adică în urmă cu mai bine de 20 de ani, şcoala încerca să ne educe în spiritul unor valori "impuse" care urmau să se regăsească în viitoarea noastră viaţă de adulţi. Pînă atunci ne asiguram premiul I, la final de an şcolar, dacă le includeam, într-o formă sau alta, în compunerile noastre de la limba română sau eram daţi drept "exemplu pozitiv" la întrunirile pioniereşti, dacă acestea erau vizibile în atitudine şi comportament. Nici mai tîrziu, la facultate, n-am scăpat definitiv de "valorile copilăriei"; am avut ghinionul ca profesoara de dramaturgie să aprecieze doar scenariile în care era prezent un copil (un zîmbet, o floare...) care să privească plin de inocenţă realităţile adulţilor. Îmi amintesc că unul dintre cele mai importante repere era dragostea de ţară (de partid şi de conducătorii iubiţi...) pe care de multe ori nu ştiam cum e bine sau corect să ne-o manifestăm. O condiţie obligatorie era învăţarea de poezii patriotice pe care să le rostim cu glasuri înflăcărate pe la serbările şcolare, apoi ni se cerea aprofundarea istoriei neamului (şi împrumutam de la bibliotecă Povestiri istorice, singura carte "acceptată", pentru că avea nişte poze uriaşe) şi, în sfîrşit, participarea în grup la diverse evenimente, de la vizite la muzee, la mitinguri omagiale. Deşi ca un bun pionier ce eram îndeplineam toate aceste sarcini ce deveniseră o parte din "rutina" zilnică, nu-mi amintesc să-mi fi iubit ţara, în vreun fel, în acele vremuri. Prin urmare (căci se spune că tot ce înveţi să simţi în primii zece ani din viaţă contează, restul sînt doar ecouri), n-o iubesc nici acum. Pe 14 iulie, pe Champs de Mars se adunau familiile de francezi ca să privească artificiile. Erau prezente trei-patru generaţii, cu toţii, de la bunici la copii, îmbrăcaţi cu cele mai bune haine, cu o sticlă de vin în traistă şi cu pahare de cristal în mîini. Copiii se jucau un timp pe pajişte, apoi se alăturau grupurilor ca să urmărească spectacolul care dura mai bine de o oră, pe muzică de Mozart. Nimeni nu dădea din coate, nici măcar nu vorbeau tare, doar îşi şopteau impresii la ureche şi aplaudau. E posibil ca acei copii, peste doar cîţiva ani, să devină emo, să şi-o tragă în venă, să fugă de acasă, să fie adepţii unor secte suspecte sau să aducă pe lume alţi copii, nedoriţi, la fel cum e posibil să fie nişte tineri exemplari, cu un viitor strălucit, însă niciodată nu-i va părăsi sentimentul (şi mîndria) de a aparţine unei mari naţiuni. Dar să revenim la copiii unei mici naţiuni socialiste. După dragostea de patrie, ce putea fi mai important decît munca? În vreme ce tata ara ogoarele patriei, iar mama ţesea la război în fabrică (un caz ideal), datoria noastră, a celor mici, era să învăţăm. Poezia în care atunci cînd te duci seara la culcare trebuie "să te întrebi cu îngrijorare, ce am făcut eu oare azi?" mă urmăreşte şi astăzi şi îmi creează un sentiment de vinovăţie în zilele în care aleg să nu fac nimic. Obligativitatea muncii doar de dragul de a munci (acel tip de muncă stupidă şi neproductivă, "trasul la jug", acţiuni repetate, negîndite şi inutile suprapuse peste o doză reţinută de ambiţie şi dorinţa de a fi apreciat pentru nimic) ne-a dat peste cap un întreg sistem de valori. Acceptăm joburi prost plătite şi comode, nu avem iniţiative (sau curaj) de a face ceva pe cont propriu, ne conformăm în continuare "programului", nu facem performanţă, preluăm "formule" de succes occidentale pe care nu le pricepem şi nu ştim să le aplicăm. De fapt, habar n-avem la ce sîntem buni. Dar muncim. O altă valoare a "epocii" era familia " mica familie care presupunea ascultare şi respect faţă de părinţi (dar şi faţă de acei bunici "idilici" de la ţară care de cele mai multe ori erau tot la oraş, în cartiere mai mărginaşe, la "casă cu curte") şi marea familie (cu mama şi tatăl noştri, ai tuturor). Pentru că eram nişte copii schizoizi, acasă această valoare se "traducea" prin: "Să nu spui ce avem în casă!", "Nu ne face viaţa mai grea decît este!" şi, în plus, "Ăia doi sînt nişte tîmpiţi, dar să nu spui la nimeni, că ne leagă!". Aveam nişte părinţi trişti, dar care, spre deosebire de părinţii de astăzi, aveau timp de noi (oricum nu aveau altceva de făcut, după cele opt ore "regulamentare" de program). De aici ni se trage sindromul cordonului ombilical netăiat (e valabil în special pentru generaţiile 30 vs 60). Conform unui studiu Reader’s Digest, sîntem printre primele locuri în clasamentul naţiunilor ai căror adulţi îşi sună cel mai des mamele (dacă se poate chiar şi o dată pe zi), în vreme ce americanii sînt pe ultimul loc ("nu ştiu/nu-mi amintesc" este răspunsul lor cel mai frecvent). Am fost învăţaţi de mici "să iubim natura" şi să avem de-a face cu ea prin: plantarea de puieţi, colectarea de castane, creşterea viermilor de mătase, acţiuni de tipul "Clasa noastră ca o floare!" (eram obligaţi trimestrial să aducem la şcoală cel puţin două ghivece). Am plantat un singur puiet în curtea şcolii, pe strada Silvestru (de ceva vreme nu l-am mai văzut sau poate că nu-l mai recunosc), iar dudul imens din care "colectam" frunze pentru viermi a fost tăiat din motive necunoscute. Alte valori, cum ar fi curajul, prietenia, ajutarea celor neputincioşi sau năpăstuiţi prin fapte bune (de tipul "Am ajutat o bătrînică să treacă strada!"), le întîlneam doar în cărţi. N-am fost învăţaţi nimic despre sex, relaţii de cuplu (de aceea mulţi dintre noi încă bîjbîim la acest capitol), discriminare (în România comunistă nimeni nu era discriminat!), religie (credem şi respectăm la un mod naiv, conjunctural), adevărate îndatoriri civice (cum ar fi mersul la vot) şi altele. "Valori" care ne-au rămas întipărite în minte şi după care încă ne ghidăm viaţa: şpaga (de la Alimentara, pentru un pachet de unt în plus), relaţiile utile (trebuie să ştii cu cine să bei, dar mai ales cu cine să te căsătoreşti), parvenitismul (mai nou se numeşte upgrade) şi America. Aşadar, am fost crescuţi cu aceste valori "impuse". Unele dintre ele nu mai sînt valabile, altele şi-au pierdut sensul (dacă au avut vreodată vreunul). Nici una dintre ele nu s-a adaptat într-un mod decent timpurilor de acum. De aceea le privim ca pe nişte rămăşiţe dintr-o altă viaţă de care vrem să ne debarasăm, fără a avea altceva de care să ne agăţăm. Nu mai dăm doi bani pe patrie, pe conducători, pe muncă, nici chiar pe familie. Poate doar America să mai conteze, încă.

Mai multe