Valoare, adevăr, modestie
Se vorbește de mîndria și de empatia pe care o emană fiecare generație, catalogate din punct de vedere sociologic, ca gen Y, Z, baby boomers sau millennials, dar defalcări pe meserii se fac poate doar în firme de recrutare cu scopul de a întemeia firme cît mai compatibile. Și ai să rîzi, dar generația născută în ’92-’97 a ajuns deja în postura omului angajat sau a celui care recrutează… Plecînd capul, cîrmuim discuția către artiștii tineri de acum, pentru care există deja două planuri ale faimei, cea a profilului public de pe site-urile de socializare, unde persoana e prezentă și prezentată cu o doză mai mare de mîndrie decît de empatie, și latura socială mai personală a omului „de vernisaj“, „de petrecere“, pe care îl găsești în atelier sau la premieră.
Așadar, prima întrebare este pentru această a doua persoană:
Cum te vezi tu?
● E destul de dificil de vorbit despre stimă de sine și încredere cînd valorile astea sînt aproape mereu cuantificate în inimi virtuale și cifre care teoretic reprezintă cîți oameni te plac – și, practic, însemnătatea cifrelor ăstora are atît de multe variabile, încît merită un reportaj separat. Nu susțin discursul anti-social media prin care interacțiunile umane sînt considerate distopice (deși chiar au o formă destul de bizară acum), dar parametrii în care noi, adolescenții și tinerii, definim ce merită încredere și ce nu, și cît de confortabil ne simțim în propria piele variază de la o zi la alta, în funcție de artiștii sau influențele din alte domenii de care dăm în luna respectivă. Deși e greu de recunoscut cît de mult preluăm din atitudinea și credo-ul unui, de exemplu, regizor care știe să pună pe ecran niște momente care ni se păreau imposibil de extras din realitate și date mai departe, sau ale unui rapper care reușește să bifeze și nevoia de poezie, de pildă, oamenii ăștia sau curentele de care dăm în zecile ore de stat cu capul în Internet chiar au un efect real asupra felului cum ne raportăm la noi înșine. Sună superficial, dar de fapt e un drum spre autocunoaștere care se manifestă foarte organic – ne definim, cel puțin acum, la început, prin lucrurile care ne surprind prin cît de tare rezonăm cu ele, un fel de surpriză că nu sîntem singuri, de fapt. Și pe cît de periculos e să îți ghidezi principiile și gusturile într-un ritm atît de fluid, pe atît de mult poți să crești în felul ăsta. (Teona Galgoțiu, regizoare de film)
● Mă văd dinăuntru și, avînd în vedere că fiecare persoană vede lucrurile diferit, mă simt minunat cu asta. Atîta timp cît îmi asum treaba asta și există un minimum de autocontrol, bun-simț și sinceritate, totul merge ca uns. (Ana Olar, artist plastic)
● Eu mă văd ca pe un eșec din cauza așteptărilor nerealiste și neadaptate la modelul meu de a fi. Ai mei au fost ingineri, eu sînt un artist în negare. Doare oarecum să știu că sînt o dezamăgire pentru ei și pentru cei din jurul meu, dar cu timpul începe să-mi pese din ce în ce mai puțin. În momentul ăsta, nu am încredere în mine și în ce pot. (Tudor Grădinaru, fotograf)
● Valabil pentru mine și pentru mulți din generația mea: e mai greu să ai încredere în tine în școală (facultate) decît după ce o termini; acum, că am terminat, în loc să mă simt în plop, mă simt minunat, relaxată și cred mai tare în mine. Știu cine sînt, ce vreau de la mine ca artist și nu alerg după nimic. Totul se întîmplă fix cînd trebuie să se întîmple; din încredere vine împlinirea. (Alina Tofan, actriță)
● Dacă întrebarea mă vizează, e simplu: acum nu mă văd artistă. Dacă nu mă vizează, nu știu să spun cum se văd ei pentru că nu i-am întrebat. Știu doar cum percep eu că sînt ei. Iar aici doresc să mă refer doar la cei care-mi sînt cei mai apropiați, adică la artiștii tineri din teatru. Pendulează mereu între un entuziasm ușor înduioșător, mînat doar de primul instinct al tinereții creative, lipsit de o bază de cunoștințe socio-culturale solide și o sumedenie de frustrări și frici, de mari așteptări și de și mai mari dezamăgiri. Asta îmi amintește de o „definiție“ a adevăratului teatru, oferită de Antoine Vitez. El spune, în Teatrul ideilor, că marca marelui teatru este reprezentată de oscilația de la universal la particular. Și detaliază foarte elocvent afirmația. Viața măruntă, viața oamenilor obișnuiți conține toată mitologia și toată istoria și, reciproc, marile destine ale marilor personalități pot fi reduse la afaceri care se rezolvă la masă sau în pat. Cu alte cuvinte, pendularea artiștilor tineri înclină prea mult spre particular și prea puțin spre universal, iar cînd încearcă să ajungă la universal pierde legătura cu particularul și se transformă în ceva „în general“, în ceva abstract, în clișeu, în ceva echivoc sau în truism. N-aș spune că e o generație cu totul ieșită din tipare, ba din contra. E, ca orice tînără generație, o generație aflată la vîrsta căutărilor intermitente. E o generație prea puțin curajoasă și prea slab pregătită, dar cu asta cred că am făcut deja o judecată de valoare care nu convine principiilor epocii noastre. (Andreea Ciocîrlan, regizoare de teatru)
Este interesant de observat și fenomenul de grup al artiștilor pe Facebook sau pe Instagram, cum se distribuie unii pe alții, cine după cine umblă și de cîtă promovare sinceră are parte cineva. Din fericire, știu cu siguranță că aceleași platforme reușesc să nască prietenii în privat, colaborări, iar dracul nu e atît de negru precum industria advertising-ului. Și așa trecem la a doua întrebare:
Avem încredere în noi şi în generația noastră?
● Există o fragilitate foarte specifică, născută în mare parte din cît de expuși sîntem la informații de toate felurile și ce torente de opinii ne plonjează în cap, dar care totodată se cristalizează de multe ori în idei de proiecte sau, pentru cei dintre noi care vor să păstreze descoperirile importante la un nivel mai intim, în discursuri entuziaste între oameni apropiați, care de multe ori sînt îndeajuns. Deci, cumva, cu cît reliefăm mai precis universul personal și reușim să articulăm cum ne simțim în legătură cu ce se întîmplă în jur (proces greu, avînd în vedere că totul e atît de personalizat acum, și aranjat la detaliu într-o infinitate de forme de autoportret virtual), cu atît mai încrezători sîntem nu neapărat în noi, că ăsta probabil e un scop de lungă durată, ci în căutarea noastră. Cred că, oricît de stupid sună, avem încredere în nesiguranța noastră, care lasă loc de o explorare, sper eu, interminabilă. (Teona Galgoțiu, regizoare de film)
● Presupun că dacă eu fac parte din această generație și observînd că o generație este determinată de tot mediul înconjurător, sînt niște pattern-uri care se repetă. Deci ceea ce gîndesc eu nu este mult îndepărtat față de o gîndire de masă, cel puțin în cercurile din care fac parte. Chiar dacă nu sînt mentalități identice, fiecare fiind unic, ne învîrtim în jurul, aproximativ, acelorași paradigme. (Ana Olar, artist plastic)
● Sînt conștient că generația actuală este o generație de sacrificiu, distrusă de două mentalități diferite. La un moment dat va fi creat un echilibru, însă deocamdată este încă discrepanța între totalitarism și libertate, între „ce (se presupune că) trebuie să faci“ și „ce vrei să faci“. (Tudor Grădinaru, fotograf)
● Unii aleg calea comodității și vor să joace și ei, în timp ce alții se dau cu capul de pereți să fie creativi, să fie ei, să propună lucruri inedite, puternice și de impact. Sînt unii care aleargă după glorie, în timp ce alții fac asta pentru că nu există altfel, pentru că au prea mult de spus, prea multă iubire și prea multă revoltă. (Alina Tofan, actriță)
● Cred foarte tare în instinctele mele. Generația mea cred că este una cu un real potențial care va ajunge departe cu siguranță dacă își conștientizează valoarea și pune în practică ceea ce învață. (Diana Lemnaru, artist plastic)
● Mi se pare surprinzător faptul că, atunci cînd mi-ai propus acest mini-interviu, mi-ai zis că mă știi sigură pe mine, iar reportajul vrea să fie tocmai despre self-esteem. În pofida faptului că încerc să impun o imagine care să denote încredere în sine, în esență sînt o persoană plină de îndoieli pînă la autodistrugere. Iar pe ei, pe tinerii artiști, îi văd la polul opus față de mine. Sînt prea siguri pe ei, mai ales atunci cînd greșesc și le e frică să o recunoască. Asta e meteahna generației din care se presupune că fac parte. Vorbim prea mult despre asumare, dar nu ne asumăm mai nimic, poate doar succesele efemere și laudele reprobabile. Temerea mea cea mai mare în privința acestei generații este lipsa ei de luciditate, afundarea orbească și insesizabilă a artei ei în politică, în plăcerea de a debita statement-uri superficiale pe bandă rulantă. (Andreea Ciocîrlan, regizoare de teatru)
De multe ori ne este mult mai ușor să vedem așchia din ochiul celuilalt și să ignorăm bîrna din ochiul propriu, căzînd ușor în păcatul mîndriei și uităm să ne raportăm mai întîi la valorile cu care am crescut. Self-esteem-ul vine odată cu reușitele și proiectele duse la capăt, pe care apoi le prezentăm lumii.
Ce înseamnă pentru noi stima de sine?
● Este echivalentă cu sinceritatea față de acțiunile tale și cu asumarea. (Ana Olar, artist plastic)
● Stima de sine: valoare, adevăr, credință, bunătate, modestie. (Diana Lemnaru, artist plastic)
● Pentru mulți, stima de sine presupun că se referă la statutul social și financiar pe care fiecare îl poate atinge. Pentru mine, cel puțin, reprezintă atingerea unui punct în care conștientizezi evoluția ta, atît personală, cît și din punct de vedere profesional, o evoluție substanțială și cvasi-constantă. (Tudor Grădinaru, fotograf)
● Eu nu cred în așa ceva. Mă trimite cu gîndul la mîndrie excesivă și iraționalitate. Cred, mai degrabă, în demnitate decît în self-esteem. Iar demnitatea se află în strînsă relație cu asumarea. Ca să fii demn, trebuie, mai întîi, să fii responsabil. Tinerii sînt prea tineri pentru a fi responsabili. Iar artiștii generației tinere, și la acest capitol, oscilează între autocompătimire și autoamăgire. Nu sînt nici cei mai răi dintre cei mai răi, dar nici cei mai buni dintre cei mai buni. Sînt doar lipsiți de direcție, iar asta nu e deloc condamnabil. Respectul și-l vor cîștiga de partea lor atunci cînd își vor da seama că trăiesc într-o lume atît de propice afirmării teatrului, adică într-o lume hipersensibilă, vulnerabilă la absolut orice, capabilă de prea multă empatie, de cele mai multe ori, canalizată pe piste false sau bazată pe motive și motivații absurde. (Andreea Ciocîrlan, regizoare de teatru)
Aș îndrăzni să afirm că este prematur să tragem o concluzie universal valabilă pentru întreaga noastră generație, aflîndu-ne la început de drum, indiferent de numărul de proiecte, pentru că tot ceea ce ține de imaginea pe care o avem despre noi și despre colegi se naște în timp. Pe de altă parte, imaginea din mediul online este cea a unor oameni foarte siguri pe sine, cărora nu le e frică să se arunce cu totul în munca (arta) lor, deși este clar o consecință a necesității networking-ului, unealta cu care vindem bilete la teatru, la concerte, lucrări sau cu care invităm prieteni la vernisaje. Dincolo de această imagine, se ascund tineri care încă își cresc identitatea atît de diversă și care de-abia peste cîțiva ani vor lăsa în urmă niște curente recognoscibile.
Ileana Zirra este scenograf.