Văicăreala noastră cea de toate zilele

2 martie 2022   Tema săptămînii

Mai întîi de toate, ca să nu plecăm de la o premisă greșită, nu cred că văicăreala noastră cea de toate zilele, „sportul nostru național”, este ceva înscris în ADN-ul nostru, așa cum apare ca un fel de locus classicus în discuțiile contemporane despre cum sîntem noi, românii. Spun acest lucru observînd de-a lungul timpului că aceeași oameni care s-ar fi văicărit acasă în România, fiind și trăind în afară României, în Canada, Germania sau Italia, nu mai intră în acest ritual al milei colective. Acest lucru îmi arată că nu sîntem iremediabil un popor de plîngăcioși, cum se lamentează mulți prin mass-media, ci mai degrabă această lamentare plîngăcioasă face parte din ritualul nostru zilnic de interacțiune socială. Acum e interesant de văzut de ce și cum se întîmplă acest lucru.

Cum spuneam, văicăreala nu e un dat iremediabil, e un mod de a fi, dezvoltat mai mult ca un mod de interacțiune socială care, inevitabil, în funcție de personalitatea noastră, ne influențează și modul cum (ne) privim viața: dacă perspectiva personală e că orice obstacol din calea noastră e o provocare, atunci văicăreala va fi minimală; dacă însă obstacolele sînt inevitabil văzute și cumva chiar căutate drept explicații ale nereușitei, atunci fără doar și poate se alunecă inevitabil pe toboganul lamentării individuale sau colective.

Referitor la cum este prezentă văicăreala în viața noastră, aici cred că se pot identifica două mari categorii în radiografia văicărelii: o văicăreală individuală și una colectivă, și o văicăreală malignă și una benignă. Combinîndu-le, vom avea un fel de pătrat al raporturilor logice al lui Boethius al văicărelii: văicăreala individual malignă și individual benignă, și văicăreala colectiv malignă și colectiv benignă. Să le luăm pe rînd.

Văicăreala individual malignă. Aceasta este dată de vampirul energetic, de escrocul sentimental, în genere, de acele personaje din viața noastră care se agață de ființa, gîndurile și sentimentele noastre, pentru a ne stoarce de energie, resurse și empatie. E o tipologie umană aparte care și-a perfecționat metodele de abordare prin specularea milei și a bunătății celuilalt. Ei se plîng și se văicăresc iremediabil și indiferent de context. Fac asta pentru a avea un avantaj existențial față de victima pe care o storc de bani și de sentimente. Acest gen de lamentare e malignă pentru că e un fel de cancer social, el se răspîndește și crește ca o tumoră. Lover boy-ul care face ca o tînără neexperimentată să se îndrăgostească de el, pentru ca mai apoi, prin lamentări și văicăreli, să îi stîrnească mila și să o facă să se jertfească pentru el, ajungînd pînă la a se prostitua, exemplifică un astfel de comportament malign. Văicăreala, în acest caz, nu este un cor surd colectiv al unor bocitoare din fundalul vieții noastre, ci este tocmai lamentarea și cerșirea de ajutor a persoanei iubite. Testul este că dacă încerci să reziști cu stoicism acestor atacuri și manipulări afective, brusc „iubirea vieții noastre” devine violentă. Văicăreala iese din spațiul pasiv al compasiunii și intră activ în spațiul agresiunii. Agresorul își arată atunci adevărata față și de cele mai multe ori e prea tîrziu pentru a mai face ceva. E prea tîrziu, căci el e deja în tine și a trecut de mult de zidurile de protecție personală și afectivă.

Văicăreala individual benignă. Aceasta e o specie foarte răspîndită la noi, după cum și cerșitul e foarte prezent în societatea noastră, ambele fiind încurajate de eco-sistemul nostru social. Văicăreala individual benignă e dată de plîngăciosul de meserie, cel care se lamentează ca mod de interacțiune socială. Împărtășirea nefericirii lui cosmice (căci e clar că tot universul îi e împotrivă) îi aduce un strop de fericire și de alinare. Acesta nu te stoarce de sentimente și nu profită efectiv de tine, îți trezește de cele mai multe ori milă și treci pe lîngă el ca după cineva cu care ai discutat despre starea vremii. Cel mult îți spui că ar fi trebuit să îți fi luat umbrela cu tine, iar furtunile sufletului lui nu te afectează direct, nu provoacă un uragan de gînduri și sentimente ca în cazul văicărelii maligne. Îți dai seama că există oameni nefericiți și încerci să îi ajuți, dar fără a-ți ajusta viața și comportamentul. Acest tip de văicăreală e un fel de lamentare socială prin care indivizii se salută între ei: se plîng un pic de viață, de stat, de univers, după care merg mai departe și își văd de viață. Acest tip de lamentare face parte din protocolul vieții, din minima interacțiune socială pe care trebuie să o avem cînd întîlnim un cunoscut. Ne plîngem un pic și mergem mai departe.

Văicăreala colectiv malignă. Aici sînt multe subpecii, de tipul mass-văicărelii, la rîndul ei divizată în tele-văicăreală, radio-văicăreală, e-lamentare etc. Toate acestea au în comun atacul asupra unor persoane sau instituții printr-o boceală colectivă a unor pseudo-specialiști, care de cele mai multe ori nu discută proiecte sau idei, ci atacă sau chiar sfîșie oameni și vieți private. Acest tip de lamentare este malignă căci se răspîndește în societate și creează un model periculos în care nu mai primează argumentele și raționalitatea, ci umorile și bestialitatea. Tipul acesta de văicăreală are rezonanța jeluielii hienelor, care nu știi dacă prin bocetul lor rîd sau plîng, oricum el nu precedă decît un act colectiv de înfierare și sfîșiere publică. Tipul acesta de văicăreală e periculos, căci nu e doar o simplă lamentare, e o stare inițial plîngăcioasă care se transformă cît de repede și justifică un atac personal asupra cuiva. E acea maculare colectivă la comandă, în care ne plîngem de cineva sau ceva pentru a induce o anumită stare în societate sau pentru a mînji un personaj public.

Văicăreala colectiv benignă. De cele mai multe ori aceasta e dată de acele terapii de grup care preced orice întîlnire a unui colectiv în care avem parte de adversități moștenite, în care X se plînge de Y și unde, după o prima fază de împărtășire a nefericirii, se poate totuși trece la o analiză a problemelor și soluțiilor lor adiacente. Aceasta e tot o componentă a mentalului colectiv, în care mai întîi trebuie să te plîngi un pic de univers și de piedicile pe care acesta ni le pune în calea noastră, după care apele conversației se mai liniștesc și colectivul poate naviga mai liniștit către același port al discuției.

Ce trebuie remarcat este că văicăreala, indiferent din ce categorie face parte, este contagioasă. Așa cum entuziasmul și optimismul sînt contagioase, și plictisul și pesimismul sînt contagioase, iar văicăreala, la rîndul ei, este contagioasă. Ea este un virus social care se răspîndește prin interacțiune comunitară. Ea ține de ritualul nostru cotidian de interacțiune socială, fiind încurajată sau descurajată, după caz, de reacțiile noastre la lamentațiile celuilalt.  Problema e că, acceptînd și propagînd văicăreala, ne instalăm colectiv într-o stare de pesimism și negativism social. Omul de sub vremi, ce putem noi să facem, așa e viața și tot felul de văicăreli colective dau tonul și uneori chiar substanța acțiunilor noastre. Să nu uităm că dialogul nostru cu semenii ne influențează gîndirea și aceasta din urmă ne influențează acțiunile. Acceptarea văicărelii ne transpune automat în starea de victimă. Universul, istoria, societatea sînt de vină. Ce putem noi face? Păi, putem, căci dacă ne gîndim un pic toate acestea sînt influențate și cumva chiar constituite din noi, chiar și infinitezimal.

O ultimă idee pe care aș vrea să o clarific este că toate acestea se rezolvă printr-un fel de situare meta-cognitivă în care ar trebui să ne oprim din văicărit și să stăm să ne gîndim la comportamentul nostru. Aici gîndirea critică și, în genere, acel strop de reflecție asupra a ceea ce facem poate juca un rol crucial, căci îmi poate arata de ce mă vaiet, dacă acest comportament are sens și dacă acest mod de a fi nu e un fel de fallacy a existenței mele. Și chiar este, căci prin văicăreală eu pasez responsabilitatea vieții mele în mîinile altcuiva: nu sînt eu de vină pentru ce mi se întîmplă, eu sînt doar un spectator și nu un actor, și în mod clar nu un regizor. Aceasta este o perspectivă foarte periculoasă, care hrănește multe alte boli sociale cum ar fi teoriile conspirației sau toate ismele sociale (naționalism, populism, extremism) în care deleg colectivității puterea și responsabilitatea, absolvindu-mă ca individ de puterea de a face ceva și mai ales de a fi responsabil de viață mea.

Opusul văicărelii este entuziasmul optimistului: deci, după ce am identificat explicațiile și mecanismele lamentării individuale și colective, devine o problemă de alegere conștientă și rațională. Aleg să ies din jocul văicărelii colective și să îmi iau în mîini răspunderea vieții mele sau aleg să mă las dus de val și doar mă complac în cîntecele de sirenă care-mi distrag mintea și acțiunile. Deci să nu ne mai văicărim și să vedem fața bună a lucrurilor oriunde și orice am face. Un fel de tratament împotriva văicărelii este acea terapie de șoc în care schimbi total și brutal cadrul de referință: ne plîngem că nu avem căldură, că ne înjurăm în trafic, că nu ne-a ieșit nuanța pe care o voiam la păr etc. Dar cum ar fi să nu mai avem nimic, să fim într-o stare de sărăcie extremă sau de război sau de calamitate? Atunci toate aceste „nimicuri” existențiale de care ne tot plîngem devin simple accesorii ale vieții noastre. Știu, copiii care mor de foame în Africa sînt departe de noi, dar copii care mor într-un război absurd sînt astăzi la granița noastră. Să nu ne mai văicărim și să ne mobilizăm ca să ne ajutăm semenii care chiar nu mai au mai nimic și care numai de văicărelile noastre n-au nevoie.

Sorin Costreie este conferențiar la Facultatea de Filosofie a Universității din București și prorector al acestei universități.

Mai multe