Vă scriu din orașul vacanțelor voastre…
E marți, ora 13,59; scriu de la CH9 Kaffehaus, cafeneaua de vizavi de Biserica Neagră din Brașov. Sînt la etaj, de unde văd strada Mureșenilor, cea pe care doar turiștii se grăbesc acum spre ale lor: turnurile, Tîmpa, Piața Sfatului – toate la cîteva minute distanță și toate musai de bifat. Locuiesc în orașul în care turiștii vin în valuri, se minunează de prețuri, de verde, de munte, de localurile care nu mai păstrează mirosul anilor de fumat în interior și parcă sînt mai conștientă decît oricînd că nu m-aș (mai) muta de aici. Am încercat mai bine de șase luni de stat în București, nu s-a potrivit cu stilul ușor boem care s-ar putea spune că-mi caracterizează felul domol, tomnatic și ruginiu de a fi, de a trăi și de a bea vin – deseori cu o pătură pe picioare, mereu necesară la terasele de aici, în ciuda încălzirii globale care pare că pe noi ne afectează mai greu.
Am aproape 30 de ani. Nu sînt căsătorită, nu am copii, nu am bunuri personale care să însemne ceva mai mult decît telefon, laptop și-un perete cu cărți pe care le port după mine la fiecare mutare, lăsînd în urmă orice altceva: haine, electronice și electrocasnice, perne, amintiri. Lucrez de acasă de vreo trei ani – fac doar asta de un an, iar lipsa unui program fix nu mă deranjează absolut deloc, dar îi terorizează pe prieteni și apropiați (ceva mai puțin) și pe cei din familia mea (o idee mai mult). Copil al unor oameni care au lucrat zeci de ani în aceleași locuri, în cîte două ori trei schimburi, mi-e greu mie să explic deseori ce presupune ceea ce fac eu: că traduc, că deja sînt depășită de nivelul de muncă – da, lipsa proiectelor e un mit –, că „azi stau acasă“ nu înseamnă că nu produc ceva, că nu ies fire albe degeaba cu o viteză care mă năucește pînă și pe mine.
Anul acesta se împlinesc 11 ani de cînd lucrez: de la barman și supraveghetor la un bar cu jocuri electronice, program de noapte pe vremea cînd încă se fuma în interior, experiență încheiată după ce unui client care propunea favoruri sexuale i‑am răspuns brutal și jignitor că „nu“, motiv pentru care el a devastat localul cu un topor, de la munca în librării timp de trei ani, care au dat apoi cartea Jurnal de librar, la experiență acumulată în agenții de publicitate, planificare de evenimente și copywriting făcut „ca la noi“, în grabă și pe genunchi, la tentative de a deveni profesoară de engleză (încheiat dramatic, doamnele examinatoare fiind scandalizate că la o clasă mare, de liceu, an terminal, cadrul didactic ce mă voiam a fi și-a permis să vorbească despre libertinajul caracteristic anilor 1920 americani) și la posturi în presă, parcursul meu profesional mi-a demonstrat că nu sînt făcută să mă supun unui șef, mai ales dacă acesta nu știe ce vrea sau nu are capacități de lider, că nu sînt făcută pentru a gîndi la program, de la 10 la 18, de luni pînă vineri, cu excepții în week-end-urile cu evenimente ieșite din comun.
Ce am pierdut la trecerea de la cele enumerate anterior la traducerile de literatură făcute în regim freelance, acest cuvînt care încă mai sperie părinți și bunici? Doar siguranța unor bani care să intre în cont și luna viitoare. În rest, pentru mine e un mare beneficiu și o reală bucurie orice altceva. Nu înseamnă că nu înjur ca în Moldova copilăriei mele cînd ratez deadline-uri, cînd am perioade de neatenție, în care traduc mai degrabă banal, sec, chiar prost, în care nu mă simt golită de cuvinte și nu mai am nici o vorbă, fie ea bună sau rea, pentru cei din jur.
E foarte ușor să te trezești la orice oră vrei, să îți faci o cafea cît admiri blocurile mai joase din cartier, să o savurezi lîngă o carte – poate cea pe care urmează să o traduci imediat ce o termini pe asta, care nu îți place –, să te bucuri atît de mult de partea free din freelance, încît să te trezești că e seară, că tot ești obosit și că (nici) astăzi nu ai lucrat nimic. Un lucru la care trebuie să te aștepți de la început, să nu te simți luat prin surprindere de chiriile și facturile care te prind din urmă și te depășesc. Prietenii care lucrează la stat sau corporații, pe care mă abțin de la a-i invidia prea mult, au siguranța că finalul de lună vine cu o sumă fixă care le intră în cont. Freelancer-ul știe că are mereu bani de primit, cineva reușește cumva să amîne data plății, cineva uită să trimită un contract la semnat, băncile nu fac transferuri în week-end, în vreme ce chiria trebuie plătită neapărat luni dimineață, cînd mai ai în cont doar bani de comandat prînzul de la băieții care pedalează orașele în lung și-n lat și probabil îi judecă pe cei ca mine, care îi întîmpină în pijama în miez de zi, mijloc de săptămînă, început de an.
Acum o lună, reparînd niște butoane care licăreau anormal la centrala din apartament, domnul instalator a simțit nevoia de a face conversație: „Și? Cum de nu sînteți la muncă?“. I-am răspuns că sînt, s-a oprit din meșterit, m-a privit intrigat, iar eu i-am făcut semn spre laptop-ul care intrase în stand-by pe masa din bucătărie. Au trecut, fără să exagerez mai mult decît mă îndeamnă spiritul de om care crede că într-o zi va fi scriitor cu normă întreagă, vreo patru-cinci minute în care domnul nu a mai muncit, a stat și m-a privit, mi-a studiat lățimea șoldurilor, bluza de fleece pe care mai demult o foloseam la mersul pe munte, de care acum m-am lăsat, devenită între timp o șleampătă haină de casă, fără culoare și aproape fără o formă definită. Mi-a analizat semnele de pe față, rămase după tulburi perioade hormonale, părul nespălat și prins într-un coc care mereu înclină periculos spre stînga, vizibil intrigat de faptul că nu-mi ghicea meseria. I-am citit în priviri concluzia cu claritatea cu care, într-un scenariu mai dezghețat și cu mai puțină presiune socială, mi-ar fi spus-o chiar el: „Știu că sînt multe domnișoare care fac videochat în cartier, doar ele stau ziua acasă; ele sau mamele, dar nu văd nici copil, nici urme ale existenței unui bebeluș prin casă, deci rămînem la videochat. Totuși, unde e fata superbă, fără cusur, la care mi s-a spus mereu să mă aștept? Dacă e pe-așa…“
Nu am vrut să clarific nimic; pentru o mare parte dintre prietenii virtuali, viața „boemă“ pe care o duc neplîngîndu-mă cu o memă semi-amuzantă că „of, iar e luni“ și fotografiind cafenelele în care pare că stau cu laptop-ul pentru a naviga pe Facebook și Instagram înseamnă că nu lucrez, că trăiesc pe banii cuiva, că există ceva necurat la mijloc. Nici lor nu le mai explic. Pentru toate nopțile nedormite ca să duc la bun sfîrșit un roman de șase-șapte sute de pagini care trebuie să intre în tipar cît mai repede, să iasă la tîrgul X sau Y, pentru toate lunile în care banii de chirie i-am împrumutat de la fratele meu, ca să o achit la timp, merit să-mi duc viața așa cum implică activitatea mea: judecată și analizată în detaliu, solicitîndu-se mereu explicații, de parcă societatea își ia în serios rolul de inchizitor pentru oricine „deviază“ de la normă: sexual sau nu, on display sau nu neapărat.
Pe vremea cînd lucram ca librar, ridicînd zilnic cutii cu zeci de kilograme de cărți pentru pseudo-cititorii care cumpărau cărți verzi sau galbene la metru ca să le asorteze cu canapeaua scumpă și covorul gros, au început problemele la coloană. S-au agravat, mi s-a interzis să‑mi iau concediu medical – bun-venit în țara în care ai nevoie de permisiunea angajatorului pentru a te îmbolnăvi – și m‑am apropiat periculos de o operație la coloană. Eu, traducătorul nesigur financiar, cu suișuri și coborîșuri dese și de tot felul, de la respectul și încrederea față de sine și pînă la raportarea la ceilalți, refuz să mai ajung în situația de a cere voie. Voie să ies în pauza de masă, să îmi iau concediu medical sau de odihnă, să îmi fie plătite orele suplimentare, să mi se facă un contract chiar din prima zi de lucru, să gîndesc după cum au loc fluxul și refluxul la mine-n idei, să primesc bani mai mulți cînd lucrez mai mult. Conștientă că piedicile sînt mari pentru cei care își dezlipesc fața din noroi, ridicînd de acolo capul ținut sub un pantof bine lustruit, de angajator cu pretenții de senior față de niște presupuși vasali, muncind uneori zile întregi cîte 12 ore pe zi, alteori trăgînd de mine săptămîni întregi pentru niște rînduri, îmi prețuiesc libertatea de a spune „nu“ și „nu trebuie“, descoperind și reinventînd lumea din marile cărți pe care încerc să le aduc cititorilor români.
Anca Zaharia este traducătoare din limbile engleză și franceză și scriitoare; cea mai recentă carte publicată este Suicid (editura Herg Benet, 2019).