Vă implor, tăceţi mai tare
Există pe lume oameni dispuşi să justifice faptele semenilor prin toate argumentele posibile: bioritm, alinierea planetelor, istorie recentă, contaminări mentalitare, ghinion, specific naţional, impuls necontrolabil etc. Nimic nu se naşte din nimic, iată deviza acestor înţelepţi cu sau fără deget la tîmplă. Astfel, hărmălaia prezentă e rodul surdinei trecute. Libertinajul de azi din liceele patriei provine din fixaţia de odinioară a matricolelor şi a cordeluţelor. Parada mutanţilor aflaţi în defilare zilnică la televizor îşi are originea în seceta de acum trei decenii, cînd programul TV avea două ore şi tot atîţia protagonişti. (Cu alte cuvinte, Bianca Drăguşanu e, într-un fel, urmaşa cu semn schimbat a Elenei Ceauşescu.) Turismul sălbatic din mileniul trei se explică prin sigilarea graniţelor în comunism. În general, cauzele exceselor actuale trebuie căutate în penuria împîclită a deceniilor trecute. Polul plus de astăzi, al preaplinului, e urmarea polului minus de ieri, al deficitului. Aspiraţia spre belşug e revolta mută a săracului. Dacă acum vrem totul e şi din cauză că în alte vremuri nu aveam voie (mai) nimic. Rezistă această teorie? Cum să nu. E logică? Sută la sută.
Nesimţirea din ultimii ani se bucură, la rîndul ei, de alibiurile pe care i le găsesc cei care au răspuns la orice. Iar aceşti avocaţi fără barou ne spun întruna că mîrlănia galopantă, proasta creştere agresivă, dispreţul pentru intimitatea şi confortul minim al aproapelui nu trebuie arătate cu degetul, ci înţelese. Perfect, aşa am procedat. Le-am urmat sfatul. Am aprofundat şi-am tot aprofundat pînă am înţeles. Sînt – în acea serie de sinonime care anunţă de obicei o criză de nervi – dumirit, lămurit, luminat şi edificat. Dar ce fac mai departe? Fiindcă am, iertat să fiu, pretenţia reciprocităţii. Dacă eu îl înţeleg pe nesimţit, aş vrea să mă înţeleagă şi el pe mine. Or, asta nu se întîmplă. Sigur, mi se poate spune că un nesimţit înţelegător, un mîrlan empatic, un neam prost prin care trece unda compasiunii e o contradicţie în termeni. Şi chiar aşa şi este. Ceea ce nu aduce, să fim sinceri, nici umbră de consolare.
Mi s-a cerut de mai multe ori să aleg forma de nesimţire care-mi creează indispoziţia cea mai mare. Într-o lăudabilă manifestare de consecvenţă, am dat de fiecare dată acelaşi răspuns: nesimţirea audio. Cea a covorului bătut la şapte dimineaţa, a muzicii filtrate prin pereţi şi a gresiei schimbate duminica. De ce? Fiindcă nu găsesc (sau cel puţin n-am găsit pînă acum) vaccinul izbăvitor. Nu ştiu cum să mă apăr în faţa celor care-mi asediază timpanele şi-mi fac ţăndări concentrarea. Nu am capacitate de ripostă. Situaţia e delicată, ştiu, şi observ lucrul ăsta mai cu seamă în mijloacele de transport cu care circul zilnic. Dacă dau peste cineva care pute, mă mut mai încolo şi, sacrificînd tihna cititului pe scaun, rezolv. În schimb, dacă dau peste un nesimţit care vorbeşte tare, mutatul mai încolo nu mă ajută. De ce? Fiindcă mai încolo găsesc pe altcineva care vorbeşte la fel de tare. Şi mai încolo, la fel. Şi tot aşa.
Colac peste pupăză, simt din ce în ce mai intens transformarea unei calităţi în handicap. E vorba de discreţie, de o anume stilistică a reţinerii, a tonului scăzut, pe care am asimilat-o ca urmare a pedagogiei familiale. Am fost învăţat încă de mic să nu vorbesc tare, să nu deranjez. Şi n-am făcut-o. Nu mi-am terorizat vecinii cu audiţii rock şi bairamuri, n-am provocat dureri de cap, n-am enervat. Pentru ca acum să constat că sînt prost echipat pentru viaţă. Mă trezesc adept al murmurului, într-o pădure de răgete. Umblu după o oază de calm, în deşertul vacarmului. Visez la harpă, dar trăiesc în mijlocul fanfarei. Mă surprind în metrou, în tramvai sau în troleibuz şi, recunosc, n-am cum să mă felicit. Fac figură de copil căruia o mînă glumeaţă i-a şterpelit jucăria. Mă uit chiorîş la toţi cei care-mi destramă liniştea (pe care, ca un om rupt de realitate, continui s-o pretind) şi doresc să li se descarce telefoanele mobile, să-i lovească faringita, să primească o veste care să-i lase fără grai sau măcar să coboare la prima. Ordon în gînd suplicii de-o psihanalizabilă inventivitate pentru toţi vorbitorii aceştia pulmonari, care istorisesc răspicat – la do de sus, cu aplomb de ofiţer care acoperă cu vocea un parc auto în funcţiune – ce au cumpărat de la piaţă, cum a jucat Steaua, de ce nu se înţeleg cu soacrele sau ce le-au făcut odraslele la şcoală. Îi şfichiuiesc cu priviri ostile, mă încrunt plutonian, oftez excedat, închid cu zgomot şi exasperare cartea pe care-o citesc, pentru ca după două-trei secunde s-o redeschid ostentativ, spre a da totuşi de înţeles că nu mă dau bătut, că totul devine o chestiune de ambîţ şi că, măcar în orizontul zodiacului, e imprudent să te pui cu Leii.
Am visat într-o noapte că Monica Bellucci îmi dăduse întîlnire pe terasa unui hotel rafinat din Sorrento. Cîteva nopţi mai tîrziu, am visat că inventasem un potenţiometru prin care puteam să reglez nivelul de decibeli al celor din preajmă, ba chiar să-i dau pe mut, fără să se poată opune. Mărturisesc că visul a cărui neconvertire în realitate m-a dezumflat a fost al doilea.
Radu Paraschivescu este scriitor, jurnalist şi traducător.