"Va fi greu să zică: hai să o desfiinţăm de tot"
- interviu cu Horia GEORGESCU, secretar general al ANI -
Ce făceaţi în 2001, mai ţineţi minte?
Eram în sistemul privat. În 2004 am avut primul contact cu sistemul public, ca specialist la Parchetul Naţional Anticorupţie, unde se înfiinţase un birou care se ocupa cu investigarea fraudelor cu fonduri europene de preaderare. Am lucrat acolo pînă în 2007. Apoi, o perioadă în Ministerul Justiţiei, consilier al ministrului. Odată cu înfiinţarea ANI, am fost detaşat de la Ministerul Justiţiei şi am exercitat atribuţii de secretar general pînă în noiembrie 2008, cînd am trecut un concurs pentru această funcţie. La început a fost foarte mult entuziasm. A urmat o perioadă foarte dificilă în care au trebuit create de la zero mecanisme şi proceduri, avînd în spate o presiune imensă şi resurse bugetare limitate. Aşteptările erau foarte mari, iar vizitele de monitorizare ale UE nu ne aşteptau. S-a format o echipă foarte tînără care şi-a asumat această misiune şi pot spune că împreună am învăţat. Cu certitudine, în acest moment, ANI a devenit un model operaţional de succes în UE, din perspectiva conceptului de integritate şi transparenţă.
Cîţi oameni sînt acum în ANI?
În total agenţia are aproximativ 85, dintre care 28 – inspectori de integritate. Există departamente de suport, juridic, control, relaţii publice, comunicare, IT, resurse umane etc. Acestea deservesc activitatea operativă a inspectorilor de integritate. În ultimii doi ani, am avut o execuţie bugetară de aproape 100%. Nu am creat direcţii generale inutile care să nu aibă obiectul muncii. Am creat o structură suplă, cu oameni puţini şi competenţi.
ANI a apărut în 2007. Cît a durat pînă a devenit funcţională?
Legea a trecut în 2007. La sfîrşitul lui 2007 se coagula aici un nucleu de personal. În august 2008, primii inspectori de integritate au demarat primele investigaţii. S-a început prin a strînge materiale de presă, care s-au transformat în autosesizări, şi prin identificarea primelor persoane care nu respectau legea în sensul nedepunerii declaraţiei de avere şi interese. Materiale de presă în care apăreau cuvintele „avere nejustificată“, „conflicte de interese“, „incompatibilităţi“ s-au transformat în sesizări din oficiu. Restul e istorie.
S-a creat ANI şi la început avea puterea de a da decizii privind averea, un fel de verdicte; această putere i s-a luat ulterior.
Şi acum avem practic decizii, pe zona conflictului de interese şi a incompatibilităţilor. Concluziile noastre pot fi atacate în instanţă. Schimbarea a intervenit în ce priveşte verificarea averii. S-a mai introdus un filtru – comisiile de cercetare a averii de pe lîngă curţile de apel, formate din magistraţi. Aceste comisii există încă din 1996, numai că de-a lungul timpului nu au avut rezultate. E o muncă în plus a judecătorilor. Noi eram mulţumiţi cu procedura de dinaintea deciziei de la Curtea Constituţională (filtrul suplimentar a fost adăugat după o decizie a Curţii Constituţionale – n.red.). Problema a intervenit pentru că politicienii au observat că acest mecanism funcţionează şi că exista premisa obţinerii unor decizii de confiscare a averilor în termen foarte scurt. Apăruseră deja primele decizii definitive de confiscare a averii, fără legătură cu fapte penale. Decizii istorice, aş putea spune. A fost cazul lui Dan Vele (oficial de la Primăria Braşov căruia i s-au confiscat 130.000 de euro – n red.), cazul unor poliţişti de la Argeş – unde avem confiscări prin decizii definitive şi irevocabile de peste un milion de euro. Sînt mai multe cazuri pe rolul ICCJ, unde avem decizii nedefinitive de confiscare.
Decizia Curţii Constituţionale s-a luat în urma cărui caz?
În urma cazului Brădişteanu. Acesta cred că este un caz de referinţă, în sens negativ, pentru sistemul judiciar românesc. Adică avem un caz penal care comportă acuzaţii de corupţie şi unul administrativ, de confiscare a averii nejustificate, care se plimbă în instanţă de cîţiva ani, cu achitări scandaloase în prima instanţă. Sînt foarte mulţi ani care au trecut şi care aruncă o pată neagră pe obrazul justiţiei româneşti.
Este celebrul caz în care judecătorul a spus că nu poate fi „şpagă“ pentru că e prea mare suma.
Da, era prea mare şi, mai mult decît atît, persoana i-a dat banii nu ca şpagă, ci ca să îi ţină în grijă… Avocata dlui Şerban Brădişteanu este dna Alice Drăghici, care era în Consiliul Naţional de Integritate şi care a plecat după un scandal monstru pe care noi l-am denunţat, în sensul că încercase blocarea trimiterii acestui caz la instanţă pentru confiscare. S-au găsit în conturi patru milioane de euro, documentele financiare nu mint. Pe procedura noastră am verificat conturi, documente bancare şi am constatat o diferenţă între venituri şi cheltuieli de patru milioane de euro. Din păcate, după decizia Curţii Constituţionale, cazul a fost declinat comisiei de cercetare de pe lîngă Curtea de Apel, iar comisia de cercetare a spus că s-a ajuns la termenul de prescripţie introdus prin noua lege, şi cazul, cel puţin deocamdată, a fost pierdut. Noi o să atacăm această decizie şi să vedem ce va urma. Paradoxal, în aceşti patru ani nu s-a analizat niciodată fondul cauzei, adică dacă dl Brădişteanu are sau nu patru milioane de euro în plus. Precum titlul filmului Lost in translation, avem un titlu pentru acest caz... „lost in procedures“.
Vă propun să trecem la cazurile fericite.
Cazurile fericite… Aş vrea să dau în primul rînd exemplul cazului politiştilor de la Argeş (legat de obţinerea permiselor de conducere prin mită – n.red.) unde ştiţi că DNA a formulat acuzaţii de corupţie şi la percheziţie a găsit nişte sume foarte mari, de ordinul sutelor de mii de euro. DNA, neavînd posibilitatea de a verifica dacă acele sume provin dintr-o infracţiune, ne-a transmis nouă cazul, noi am făcut verificări şi în scurt timp am confiscat sume importante.
Despre ce sume vorbim în cazul acestor poliţişti? (este vorba despre patru poliţişti – n.red.)
Sînt sume cumulate ce depăşesc un milion de euro.
Şi argumentaţia ANI a fost că nu aveau cum să aibă banii din salariu.
Exact. Din ce probe am administrat: conturi, bunuri sau alte elemente ce ţin de declaraţia de avere, a rezultat o diferenţă nejustificată. Sînt sume foarte mari obţinute ilegal de aceşti funcţionari. Deciziile Înaltei Curţi pot să spun că sînt istorice. Sînt primele decizii de confiscare a unor sume nejustificate care nu au legătură cu o faptă penală. Atenţie, chiar dacă investigaţia a pornit de la o faptă de corupţie, noi ne-am desfăşurat investigaţia strict în plan administrativ, pe diferenţa dintre venituri şi cheltuieli. Noi nu ştim de unde au venit acei bani. Putem bănui că au venit dintr-o faptă penală, dar sînt nejustificaţi şi nedeclaraţi, şi de aici tot lanţul de evenimente. Sînt decizii care au fost obţinute în doi ani şi jumătate.
Al doilea caz important – Dan Ioan Popescu. Acolo vorbim despre sume mai mari.
Da, acolo vorbim de sume foarte mari. Şi de un caz unde ICCJ a dispus confiscarea sumelor nejustificate. Decizia nu este definitivă.
Despre ce sumă vorbim?
Peste un milion de euro. Şi în cazul Brădişteanu erau patru milioane de euro, adică cît bugetul ANI pe doi ani. Vorbind în termeni pragmatici, din cîteva confiscări putem să vorbim de un profit pentru statul român şi o balanţă bugetară pozitivă pentru ANI. Confiscările rămase definitive în trei cazuri acoperă 35% din bugetul alocat instituţiei pe 2011.
V-au aprobat bugetul în Senat?
Da. Am urmat un parcurs cu emoţii. Bugetul a fost respins în comisiile juridice, fiind aprobat în comisiile de buget reunite. Anul trecut bugetul a fost redus de fostul deputat Lakatos Peter, actual consilier la Curtea de Conturi. Cu o săptămînă înainte de vot, a venit la agenţie şi a transmis informal unui inspector de integritate că trebuie să-i închidem dosarul pe care îl avea pentru că altfel „ne vedem la buget“ – ceea ce s-a şi întîmplat. Amendamentele formulate la bugetul de anul acesta au fost făcute de cîţiva deputaţi UDMR, în frunte cu dl Mate András-Levente, în privinţa căruia, după cum ştiţi, ANI a sesizat Parchetul Înaltei Curţi pentru săvîrşirea infracţiunii de conflict de interese, deoarece şi-a angajat rude la cabinetul parlamentar.
Ar fi existat ANI dacă nu ne integram în Uniunea Europeană?
Trebuie adusă în atenţie următoarea situaţie de fapt: promotorul acestui mecanism a fost Monica Macovei şi trebuie recunoscut activismul constant în această direcţie. De asemenea, preşedintele a sprijinit ferm şi constant acest mecanism de verificare a averilor. Nu în ultimul rînd, fără MCV (Mecanismul de Cooperare şi Verificare), fără angajamentele formale ale României la semnarea tratatului, nu am fi vorbit nici de ANI, nici de DNA. Cu siguranţă că s-ar fi găsit argumente politice care ar fi sugrumat sau desfiinţat aceste instituţii – care acum, într-o anumită măsură, sînt văzute ca un model în Uniunea Europeană. Efortul anticorupţie care s-a făcut pînă acum la nivelul activităţilor investigative este într-adevăr unul fără precedent şi foarte apreciat la nivelul Comisiei Europene.
Doriţi păstrarea MCV după 2012?
Da, doresc păstrarea MCV după 2012 pentru că s-a dovedit a fi un adevărat vehicul de reformă. Dacă ne uităm la aceşti patru ani de existenţă a MCV-ului, constatăm că totuşi s-au făcut lucruri importante în justiţie, chiar dacă greu. România se poate lăuda cu zeci de politicieni investigaţi şi trimişi în faţa instituţiilor administrative sau penale competente, cu zeci de înalţi funcţionari din statul român care acum sînt verificaţi sau în procese pe rol. Eu cred că România a făcut foarte mult în sensul ăsta şi că efortul trebuie continuat, dar consider că în acest moment este nesustenabil politic pe termen lung din cauză că nu există cu adevărat o dorinţă politică de a menţine aceste mecanisme aşa cum sînt ele în prezent.
Care este cel mai rău scenariu posibil?
Încercarea de modificare a legii sau influenţarea politică a Curţii Constituţionale într-o decizie similară cu cea din 2010… Poate să revină asupra unor elemente şi să spună că nici declaraţiile de avere sau interese nu mai trebuie să fie publice sau ANI să nu mai solicite documente, să devenim un fel de librărie. Va fi greu să zică: Hai să o desfiinţăm de tot. Se găseşte o altă formă fără fond, în aşa fel încît să o duci în direcţia în care nu va mai avea impact.