Vă amintiţi de o prostie pe care aţi făcut-o (şi o regretaţi)?

– anchetă – 

● Cristian CHIVU

O prostie dramatică. Liceu – cimitir / Al tinereţii mele / Pedanţi profesori / Şi examene grele… / Şi azi mă-nfiori / Liceu – cimitir / Al tinereţii mele! Pentru mine, versurile lui Bacovia au o conotaţie aparte. În anul 1990, eram în clasa a X-a la un liceu foarte bun. Am luat treapta a II-a, dar subit m-am hotărît să dau la Seminarul teologic, unde am şi intrat (se intra din clasa a X-a atunci), deşi nu aveam nici o legătură cu Biserica, nici eu, nici familia mea. Scopul declarat era acela de a-l afla de Dumnezeu. Însă nu era acolo sau n-a vrut să mi se arate, deşi l‑am strigat de multe ori. Mare prostie! Pe Dumnezeu nu-l afli în nici o şcoală, fie ea şi teologică! Din această mare prostie au rezultat şi alte prostii cu nişte complicaţii greu de suportat de părinţii mei. După doi ani şi două trimestre de o groaznică incompatibilitate, am plecat de la Seminar cu puţin înainte de a fi exmatriculat şi am sfîrşit la un liceu agro-industrial la seral, unde, cu chiu, cu vai, am luat diploma de bacalaureat. Şase ani şi trei licee pentru o diplomă de bac, not bad at all! Aşa că modific poezia lui Bacovia: Licee, cimitire ale tinereţii mele…

● Sorin COSTREIE

Aveam un student care venea îmbrăcat numai la costum, făcînd notă discordantă cu restul colegilor şi al profesorilor. Costumul este nepotrivit spaţiului universitar, deoarece aici este nevoie de o anumită lejeritate pentru a ne bucura, la nivelul gîndului, de libertatea necesară pentru a expune şi/sau închega în mod creativ idei. Formalismul costumului omoară ceva din substanţa gîndului viu; pare ceva rigid care ne sufocă şi încorsetează mintea. Costumul îşi are rostul poate în spaţiul academic doar în solemnitatea unei ceremonii; la curs, seminar sau în laborator este oarecum inadecvat, omorînd gîndirea şi creativitatea. Cercetătorii sau profesorii în costum îmi par adevăraţi ciocli ai gîndirii. Cucerit de această idee, am căzut prosteşte în capcană. M-am amuzat inevitabil pe seama lui şi am greşit. Mi-a răspuns simplu că face asta din sărăcie şi respect, că aşa îi este mai uşor să vină curat şi aranjat la facultate. M-am simţit cît se poate de prost şi de atunci, din cînd în cînd, mai port şi eu costum la tot felul de ceremonii academice, amintindu-mi mereu de studentul meu în costum.

● Alexandru OFRIM

Prin toamna lui ’88, eram proaspăt detaşat într-un orăşel, profesor de istorie la un liceu, pentru că postul primit prin repartiţie într-un sat din apropiere conţinea ore de agricultură şi educaţie fizică. Eram în primele zile aici, cînd în ziua de salariu m-am întîlnit cu fostul meu director şi cu cel al şcolii din comuna de care aparţinea, veniţi la bancă pentru a ridica banii angajaţilor. Fiind prima leafă din viaţa mea, m-am considerat bun de făcut cinste. Într-un bar de la ieşirea din oraş am cerut cîte o sută de coniac. Ceilalţi doi au dat şi ei cîte un rînd, dar din răsucirile lor de mustaţă şi privirile pe care le schimbau, am dedus că vor să mă supună la o probă. Orgoliul mi-a fost zgîndărit şi am acceptat implicit provocarea, astfel încît nici nu mai ştiu cîte rînduri am dat fiecare. Cert e că directorii au cedat primii, cu greu i-am dus la locul unde făceau autostopul înspre satul lor. Acolo şi-au dat seama că au uitat geanta cu bani la bar. M-am dus singur după ea şi am recuperat-o. După ce m-au primit cu urale, i-am lăsat şi mi-am văzut de drum. Problema era că nu cunoşteam oraşul, ştiam doar aproximativ în ce direcţie e gara. Inevitabil, şi filmul meu s‑a rupt, nu îmi mai amintesc nimic, ştiu doar că m-am trezit în trenul care mă ducea spre casă, la Braşov. Abia atunci mi-am dat seama ce prostie făcusem să umblu pe „pilot automat“, într-un oraş necunoscut, din care urma să fac naveta cu trenul prima oară.

● Theodor PALEOLOGU

Singurele prostii pe care consider că le‑am făcut în viaţă sînt căsătoria şi intrarea în politică. Şi, slavă Domnului, eram prevenit: citisem Schopenhauer, citisem Flaubert. Sînt prostii comune. N-au nimic original. Ambele izvorăsc dintr-un instinct în fond iraţional. Omul crede, „biet nebun“, că acţionează spre binele său, aşteptînd fericire şi tihnă, putere şi glorie. Dar, de fapt, aşa cum bine spune Schopenhauer, urmînd aceste iluzii, omul serveşte alte scopuri decît cele pe care le are el în minte.

Şi, la urma urmei, sînt prostii din care învăţăm şi care au, vorba ceea, părţile lor bune, conducîndu-ne în cu totul altă direcţie decît cea vizată iniţial. Dacă nu intram în politică şi nu mă întorceam în ţară, nu aş fi ajuns să creez şcoala de acasă, care-mi aduce mai multe satisfacţii decît mi‑ar fi adus o poziţie universitară clasică. E o prostie care mi-a deviat calea în viaţă, dar după o trecere prin păpuşoi am regăsit drumul, şi încă într-o stare mai bună şi cu o privelişte mai frumoasă.

Acuma stau şi mă gîndesc dacă să recidivez sau dacă să fug ca dracul de tămîie de eventuale noi încercări. Prostie este şi să faci din nou aceeaşi prostie, prostie este şi să laşi să treacă ocaziile şi să nu faci nimic. „Din această dilemă“ nu prea văd cum pot ieşi… (E o formă dilematică a prostiei, superioară, credem noi, formelor ei nedilematice.)

● Radu PARASCHIVESCU

Nu regret că, la trei ani, m-am desprins din mîna mamei (eram amîndoi la alimentara de la parterul blocului, de unde cumpăram şuncă) şi m-am urcat într-un tramvai 24 care m-a dus într-o plimbare vesperală prin Bucureşti. Nu regret nici că, un an şi ceva mai tîrziu, am scăpat din marcajul larg al bunicului prin zona Parcului Bazilescu şi m-am suit în­tr‑un autobuz care a plecat într-un loc unde nu aveam nici ce să caut, nici ce să găsesc. Regret în schimb cu toată fiinţa că, în clasa a cincea, am răspuns unei rugăminţi cu o măgărie. Jucam fotbal pe terenul şcolii, dincolo de al cărei gard se afla o unitate militară. Un soldat s-a urcat pe gard, m-a chemat la el, mi-a dat nişte mărunţiş şi m-a rugat să-i cumpăr ţigări de la debitul de peste drum. Am luat banii, i-am băgat în buzunar, l-am aşteptat pe soldat să coboare de pe gard şi m-am întors la fotbal. E un episod care mă urmăreşte de peste patruzeci de ani. N-a fost o prostie, n-a fost o nerozie, a fost o rătăcire a minţii. De atunci, ori de cîte ori mi se întîmplă să fac un bine, încerc să mă conving că duc un pachet de ţigări unui soldat fumător care încă are bunăvoinţa să mă aştepte.

● Cosima RUGHINIŞ

De ceva timp mă străduiesc să mă deprind cu jocul numit poezie. Sînt obişnuită cu lecturile rapide, eficiente, ba chiar tot mai rapide – ceea ce nu prea mă ajută. Dar fac progrese, cred, şi asta îmi dă curaj să le explic şi altora. De curînd am simţit că pot clarifica unui copil de clasa a V-a emoţiile stîrnite de Alecsandri cu „Sfîrşit de toamnă“, poezie din manual. Mai ales mă gîndeam la versurile „Frunzele-i cad, zbor în aer, şi de crengi se deslipesc / Ca frumoasele iluzii dintr-un suflet omenesc“. Pe moment m-am simţit expertă în problematica iluziilor şi a dezmembrării lor: am povestit despre dezamăgiri, speranţe nerealizate şi nerealizabile, natura trecătoare a vieţii, lipsa de sens a proiectelor ce par măreţe, dar sînt golaşe. Probabil am vorbit convingător, deoarece copilul s-a întristat grozav şi persistent. Ca soluţie de urgenţă, a trebuit să invoc „corbii croncănitori“ din strofa a treia, ca să rîdem de ei. Sper să uite tot ce i-am explicat.

anchetă realizată de Matei PLEȘU