USL-ul nemţesc
Cînd ministrul german de interne Thomas de Maizière spunea, în ziua alegerilor regionale din Saxonia Anhalt, că „nouă pur și simplu ne lipsește o opoziție puternică”, comentatorii politici s-au gîndit că, poate, conservatorul s-a săturat de guvernare. Declarația ministrului venea după ce partidul său, Uniunea Creștin-Democrată (CDU) condusă de Angela Merkel, câștigase alegerile regionale cu aproape 30%. Dar pe locul al doilea se clasase, în martie anul acesta, partidul populist Alternativa pentru Germania (AfD). Iar partenerul de guvernare al conservatorilor, Partidul Social-Democrat (SPD), abia reușea un loc patru.
Cu totul altfel stătea situaţia în septembrie 2013, cînd, în urma alegerilor federale, Angela Merkel cîştiga al treilea mandat de cancelar. CDU cîştiga alegerile la nivel naţional, dar nu reuşea să guverneze singură. SPD era pe locul al doilea. Liberalii nu reuşeau să intre în Bundestag. Ecologiştii nu strîngeau destule voturi încît să dea o majoritate cu SPD.
Teoretic, Germania era neguvernabilă. Ecologiştii anunţaseră că nu ar coaliza cu Merkel. Nimeni nu voia să facă alianţă cu populiştii de stînga din partidul Die Linke. Dacă partidele mici îşi permiteau însă să refuze alianţe, pentru un partid mare precum SPD problema era sensibilă. Întîi ţara, apoi partidul. Să fi refuzat Marea Coaliţie cu Merkel ar fi fost văzut drept un gest iresponsabil.
Social-democraţii trecuseră printr-o Mare Coaliţie cu Angela Merkel din 2005 pînă în 2009. La alegerile din 2009, Merkel practic distrusese social-democraţia, care a primit numai 23% din voturi, cel mai slab rezultat din istorie. De data asta însă, contextul era mult mai favorabil. Doamna de Fier era dispusă să accepte compromisuri mari atîta vreme cît nu-i era disputat mandatul de cancelar. S-a şi dovedit prin introducerea, de exemplu, a salariului minim pe economia federală, lucru (aproape) de neacceptat pentru conservatori.
„Opoziţia e un rahat“, spunea chiar vicecancelarul din precedenta Mare Coaliţie, social-democratul Franz Müntefering. Cine vrea să modeleze trebuie să guverneze. Ministerele sînt aparate puternice în Germania. Şi, dacă nu sîntem ipocriţi, admitem că alegerile reprezintă şi momentul răsplății pentru oamenii care muncesc în partid. Posturi de ministru, secretar de stat, şef de direcţie sînt mult mai atrăgătoare decît acela de şef de grup parlamentar (de opoziţie).
Ideologic, sigur că cele două partide sînt ca ziua şi noaptea. Dar au mai fost exemple. Din 1966 pînă în 1969, Marea Coaliţie a fost, în fapt, primul guvern reformist al Germaniei postbelice. Experienţa mai nouă, din 2005 pînă în 2009, le-a arătat nemţilor ce înseamnă siguranţă. Momentul în care Angela Merkel a ieşit împreună cu Peer Steinbrück, la începutul crizei financiare, ca să îi asigure pe oameni că economiile lor nu sînt în pericol, este istoric.
O Mare Coaliţie e şi comodă. Emoţiile unei majorităţi la limită dispar, iar marile decizii, precum politica externă şi militară, oricum se iau, de regulă, prin consens. Stabilitatea este cuvîntul-cheie în mentalul colectiv german, mai ales în condiţiile în care provocările politice extreme – vezi criza refugiaţilor – erau deja previzibile în 2013.
Marele dezavantaj al acestei Mari Coaliţii se vede însă mult mai clar decît şi-ar fi dorit alegătorii din 2013, cînd peste jumătate susţineau coabitarea conservatorilor cu social-democraţii. O alianţă cu majoritate atît de largă în Parlament dăunează grav democraţiei.
De Maizière se referea la ascensiunea fulminantă a AfD în Germania. Partidul populist de dreapta a trecut pragul electoral de 5% în zece landuri ale Republicii Federale. Adică este reprezentată în zece parlamente regionale.
În 1949, cancelarul Konrad Adenauer (CDU) refuza să guverneze alături de SPD, deşi vremurile erau mult mai grele decît astăzi. Decizia lui a fost una bună pentru Germania pentru că doar aşa s-a născut opoziţia social-democrată şi a permis conturarea unui personaj precum Kurt Schumacher, liderul Opoziţiei, considerat unul dintre părinţii democraţiei germane în perioada Republicii de la Weimar.
Democraţia trăieşte din adversitate constructivă. Dezbaterea politică nu poate exista fără conflict de idei. Iar funcţionarea corectă a unui guvern nu poate fi garantată fără control parlamentar adecvat. În prezent, opoziţia la Marea Coaliţie germană nici nu poate forma o comisie parlamentară de anchetă fără „acordul“ Puterii.
Campania antisistem a AfD are un teren fertil cum nici n-a visat vreodată. A insufla ideea că marile partide tradiţionale sînt „mînă în mînă“ într-o „mare conspiraţie“ e mai simplu ca niciodată. Aşa că bătălia adevărată a Marii Coaliţii se va da abia în 2017 cu ocazia alegerilor parlamentare federale. Dacă AfD va intra în Bundestag, orice bilanţ al guvernului actual aproape va fi şters. Iar cel mai distractiv moment va fi campania electorală, cînd social-democraţii şi conservatorii se vor ataca pe deciziile luate în comun.
Laurenţiu Colintineanu este jurnalist. Îl găsiți pe www.colintineanu.ro.
Foto: Konrad Adenauer, wikimedia commons