Ursul de lemn

Ca nomad, am învăţat să tratez obiectele cu scepticism şi să mă leg greu de ele. Aşa că, în momentul în care descopăr că un urs de lemn din casa părinţilor îmi trezeşte sentimente, sînt luată complet prin surprindere. Ursul cu pricina e nespectaculos. Cît o minge de tenis, cioplit din lemn maro-cenuşiu, vag mirositor, are un aer şters, nederanjant, de sculptură dintr-o staţiune de litoral. Eu îl ţin minte din prima casă în care am locuit, la începutul anilor ’70, dar e mai vechi cu cel puţin o decadă. Mama l-a primit cînd avea 10 ani, de la un sculptor din Timişoara căruia îi pozase. Una dintre sculpturile rezultate, un bust banal, supradimensionat fără justifcare, e şi acum la loc de cinste în casa bunicilor mei. Ursul – mic, dar mai tactil, mai încăpăţînat ca prezenţă – nu e clar dacă e făcut de aceeaşi persoană. E poate numai un obiect pe care sculptorul îl avea prin atelier, întîmplător.

În ultimii 20 de ani, am locuit în nouă apartamente. Cea mai recentă mutare am făcut-o acum o lună. Casa încă miroase impersonal a vopsea proaspătă şi a chimicale. Cel mai mult am stat într-un apartament în Budapesta, aproape şapte ani, între două şederi la New York. Pentru locul în care am stat cel mai puţin sînt în competiţie o casă din Brooklyn, cu una din Bucureşti – mai puţin de un an în fiecare loc.

Toate aceste mutări au forţat o diviziune a muncii. Ne-am specializat: soţul meu se ocupă de hărţogăraie. Eu – de aruncări.

Indiferent că ne mutăm de pe un continent pe altul sau cu două străzi mai încolo, eu, de cum mijeşte ideea relocării, încep nişte runde sistematice, concentrice de organizare şi epurare. Rezultatul e deversarea unei mari părţi din viaţa anterioară în ecosistemul urban: lucrurile copiilor ajung la prieteni cu copii mai mici; cărţile proaste – pe la triste biblioteci municipale; oalele abuzate – la reciclat; iar mobila – la evaporat în stradă. Din pricina zelului meu minimalist, în seara de dinaintea ultimei mutări, copiii au ajuns să doarmă pe jos, într-o cameră golită de un minim confort, ca soldaţii lui Napoleon în Rusia.

În mod cert, nu e o apucătură moştenită. În casa în care am crescut, obiectele se păstrează cu orice preţ. Ultima oară cînd mama mea şi-a rupt piciorul, a făcut-o căzînd de pe un scăunel de pian care trecuse prin cel puţin patru generaţii, consemnul fiind că nu era voie să te sui cu picioarele pe el. Vechimea bate utilitatea.

Soţul meu vine şi el dintr-o familie strîngătoare, călită în marea criză financiară din 1929, pentru care a irosi e un păcat de moarte. La ultima mutare a mamei lui, am găsit un cotlon la subsol, în care se adunase toată istoria americană de la Nixon încoace, ilustrată în containere de iaurt de unică folosinţă, spălate cu grijă şi puse unul într-altul.

Dar epurările nu sînt nici contrareacţie, nici frondă. Sînt mai mult o necesitate, o consecinţă inevitabilă a unei relaţii care se întinde, nu foarte elastic, între două lumi. Dacă avem mai puţine obiecte devine mai uşor să cădem de acord să ne strîngem bocceluţa de fiecare dată cînd unuia dintre noi îi vine dorul de ducă.

Şi avem şi mai puţine lucruri de negociat, de translatat între culturile personale ale fiecăruia. Aşa au dispărut, de pildă, tricourile de la concertele rock, colecţionate de bărbatul meu, şi poeziile scrise de mine în adolescenţă. În plus, noile începuturi au valoarea lor eliberatoare şi pun capăt discuţiilor de cuplu, de soiul: Wainwright – Loudon sau Rufus?

Avem numai achiziţii intenţionate, făcute la maturitate. Nu au balastul nostalgiei, al întîmplărilor pe jumătate uitate sau înţelese. Sînt, însă, îngreunate de responsabilitatea vieţii de adult, de justificări de bun-simţ, de simpla necesitate. Din cînd în cînd însă, găsesc că absenţa obiectelor care să preceadă viaţa mea de adult – practic, absenţa istoriei – mă obligă să reconstruiesc fiecare amintire de la zero. Uneori, rar, munca asta chiar mă oprimă.

Aşadar, cînd fiul meu cel mic mă cheamă să îl salvez de la o sesiune de Skype cu bunicii, care începuse să-l plictisească, mă trezesc complet absorbită în faţa ecranului. Mama a înscenat pentru fiul meu un mic film mut, al cărui personaj central e ursul de lemn din copilărie. Zboară prin faţa camerei, după o logică ce precede venirea mea în cameră. Pot să îi desluşesc lustrul tactil, prin voalul de pixelare. Chiar şi mirosul mi-e uşor să mi-l imaginez. Fiul meu se întoarce către mine indignat: are deja vreo 7 ani, sceneta asta simplă este sub demnitatea lui. Pentru mine, însă, e perfectă.

Mona Nicoară este regizor şi producător de film documentar. Cel mai recent film al ei este Şcoala noastră (2011).

Foto: L. Muntean