Ură şi distructivitate
La sfîrşit de octombrie 2008, Palatul Cotroceni a găzduit, timp de trei zile, Colocviul Internaţional de Psihanaliză cu tema "Ură şi Distructivitate - provocările psihanalizei în secolul XXI". Colocviul, pregătit timp de un an, a reunit asociaţii şi societăţi din întreaga Europă care îşi reclamă şi îşi declară apartenenţa teoretico-clinică şi practico-terapeutică la psihanaliză. Lor li s-au alăturat oameni de cultură din România, intelectuali care nu sînt captivi ai unor prejudecăţi referitoare la psihanaliză şi au curajul de a utiliza psihanaliza ca forma de analiză şi reflecţie pentru fenomene care ţin de social, artă, cultură, în general. Iniţiativa acestui colocviu, ca şi a temei lui, a aparţinut Colegiului Internaţional al Adolescenţei (CILA) şi doamnei Nadia Bujor, psihanalistă de origine română stabilită la Paris. Cuceriţi de temă, dar şi de ocazia unei deschideri extraordinare, a unei întîlniri internaţionale la Bucureşti, majoritatea grupurilor (facţiunilor) de psihanaliză din România au sprijinit proiectul şi au muncit pentru realizarea lui. Cele două limbi ale colocviului au fost româna şi franceza. Temele de discuţie ar putea fi astfel grupate: formele urii - de sine, de celălalt, faţă de corp şi în corp, ura în cultură - au prilejuit un schimb bogat, extrem de stimulativ şi tulburător de experienţă şi idei, din toate domeniile în care pot fi identificate forme ale urii şi distructivităţii. Iar acestea sînt fără număr: 1. patologiile individuale, suferinţa psihică extremă, perversiunile, psihoza, patologia grupurilor mari şi a grupurilor mici, a relaţiilor umane - cuplu, familie, mamă-copil, tată-copil, misterioasele rezistenţe la vindecare cu care se confruntă atît medicii, cît şi psihoterapeuţii (ura resimţită în chiar corpul terapeutului), distructivitatea şi autodistructivitatea în faţa cărora ne predăm neputincioşi, practicate activ, suportate pasiv, distructivitatea atacînd direct corpul propriu în anumite patologii cu intens marcaj recunoscut psihogenetic, vindecările din iubire şi morţile din ură, iubirile nebune şi iubirile adevărate, crimele perfecte, oricare dintre trăirile umane în care ura roade, distruge, diferenţiază, fragmentează, atacă, afirmă fără drept de apel, intolerantă la celălalt, exclude alteritatea, îşi bate joc de vise, idealuri şi proiecte, împiedică orice construcţie, exaltă juisarea imediată şi plăcerea fără limite, moartea individului ca unic referenţial limitativ, fentînd, scurtcircuitînd morala, valoarea, valorile, altele decît ale forţei şi dominaţiei... 2. Patologiile sociale, naţiunile mereu pierzătoare, mereu sub o colonizare sau alta, făcînd din eşec o identitate, incapabile să exorcizeze o înfrîngere veche şi interiorizată pentru că istoria este anulată, negată, uitată, aproape niciodată gîndită, fataliste şi fără îndrăzneala unui proiect, a unei construcţii, negîndu-şi tinerii şi valorile, acţionînd în sensul unei distructivităţi prin contagiune, apăsate de frică, găsind în impostură şi oportunism soluţii iluzorii, pe termen scurt, iniţiind războaie sau căzîndu-le victimă, căutîndu-şi la nesfîrşit o identitate prin purificare etnică din ce în ce mai absurdă, lupta de clasă, triumful răzbunător în locul victoriei luminoase, dorinţa de putere şi spaima de putere, mimarea toleranţei, prostituarea valorilor, autoderiziunea şi culpabilitatea nesfîrşită... 3. Atacul asupra spiritualului şi a culturalului, marginalizarea şi diminuarea valorilor pulsiunii de viaţă, a creaţiei, a lumii spirituale interne... Toate aceste teme au apărut declarat sau în filigran, latent în toate comunicările colocviului. Analiza a avut desigur, în toate cazurile, un background psihanalitic - teoretic sau/şi al practicii psihanalitice. Exemplele şi fenomenele au fost extrase din lumea reală, socială, culturală, sau din practica psihanalizei, din realitatea internă a pacienţilor ca şi dintr-o clinică (psihopatologie) marcată de distructivitate, pe care este actualmente focalizată cercetarea în psihanaliză. Sînt deja mai mult de 85 de ani de cînd a fost avansată de către Freud ipoteza existenţei pulsiunii de moarte ca rezultat al observaţiilor sale asupra naturii umane şi a experienţei de terapeut. El a murit însă înainte de a putea cunoaşte validarea în realitate a ipotezelor sale, înainte de a cunoaşte lagărele naziste, "reeducarea" comunistă, bomba atomică de la Hiroshima, destinele celor care încercau să se opună unor regimuri totalitare, exterminările şi purificările etnice, "soluţiile finale". Pulsiunea de moarte este un concept metapsihologic care numeşte distructivitatea existentă în orice organism viu. Pulsiunea de moarte nu este sinonimă cu moartea. Moartea este un fapt, distructivitatea este un potenţial al oricărui sistem viu sau, cum ar spune ciberneticienii, este tendinţa la entropie. Uluitoarele descoperiri din cercetarea biologică aduc dovezi noi ale acestei continue lupte între Eros şi Thanatos la nivel celular: sinuciderea celulară descrisă de J.C. Ameisen în 1999 - moartea naturală autoprogramată la nivel celular - e doar o nouă dovadă în privinţa acestor două forţe care există în orice formă de viaţă. Ura şi distructivitatea nu sînt decît forme ale acestei pulsiuni acţionînd înspre exterior la criminali sau distrugînd interiorul, în melancolie, în anorexie, în somatoze. Ceea ce însă se conturează din cercetarea psihanalitică şi din cea biologică este o concluzie deloc pesimistă: nici una dintre pulsiuni nu are supremaţia şi chiar dacă pulsiunea de moarte pare să deţină supremaţia la un moment dat, lucrurile nu sînt ireversibile. Este mereu posibilă o formă de intricare, învestirea cu forţele Erosului ca (forţă a Vieţii) poate amîna efectul distructiv. Un terapeut trebuie să reziste, să îşi păstreze capacitatea de căutare a sensului, capacitatea de a crea legături, el trebuie să supravieţuiască atacului forţelor distructive şi paralizante ce vin din distructivitatea pacientului său. Această poziţie, mereu reafirmată şi niciodată cucerită definitiv, este lupta de zi cu zi a terapeuţilor, printre care şi psihanaliştii. Concluzia aceasta s-a degajat şi din cazurile clinice prezentate la colocviul de la Cotroceni. Multe dintre ele ar provoca oroare unor urechi ce evită cu grijă realităţi brutale, cum ar fi agresiunile asupra copiilor, ura maternă sau paternă, capabile să dezechilibreze permanent în copil capacitatea de a iubi şi a construi. În acest caz, ura manifestă sau "iubirea nebună" se află într-o proximitate care le face uneori inconfundabile. Cîmpul de manifestare şi acţiune al pulsiunii de moarte dezintricate, acţionînd liber şi haotic este însă extrem de larg. Iar viaţa, dragostea, construcţia, idealurile trebuie permanent cucerite.