Unul dintre cei mai norocoși pămînteni
Cînd am plecat de acasă, la facultate, am avut unul dintre cele mai frumoase sentimente. Am simțit că în septembrie 2017 am apăsat butonul restart și am început Level 1 din Viața 2. Am avut sentimentul că lumea îmi aparține, că pot să fac ce vreau eu cu ea, mai ales acum, că am plecat de la părinți de acasă. Am simțit că lumea era prea mică, iar eu prea mare, și nu mai încăpeam în casa de acasă. Și așa am plecat în Marea Britanie la Facultatea de Arhitectură.
Nu voi regreta niciodată că am plecat din România la facultate. Acel sentiment pe care-l ai la 18 ani cînd pleci în altă țară e probabil cel mai fain pe care-l vei avea în tinerețe. A fost extraordinar în ultimii ani: am avut o experiență foarte mișto la facultate, am avut colegi de cămin de treabă, mi-am făcut prieteni buni, am trăit și am crescut. De multe ori simt că, poate, chiar am fost unul dintre cei mai norocoși pământeni: am rîs, am iubit, am împărtășit și am dobîndit, și asta este rar. Nici nu știu să spun ce a fost mai frumos: serile în care dansam pînă dimineața, prieteniile pe care le-am legat, excursiile pe care le-am făcut, nopțile pe care le-am cîștigat vorbind despre viață și visuri.
Cînd am plecat, am făcut-o cu ideea că nu te judec, nu mă judeci, deci putem să ne bem oricînd împreună pint-ul de bere. Am plecat cu ideea că eu îmi văd de poezie, tu îți vezi de calcule și e OK. Dacă înveți să asculți poveștile oamenilor, să înțelegi de unde vin și unde pleacă, o să-ți fie bine. Dacă conștientizezi că, da, ești român și te duci în altă țară unde încerci să-ți impui niște tradiții și niște obiceiuri, și dacă-ți dai seama că, în situația inversă, se putea să nu-ți convină asta, deja ești cu un pas în fața multor oameni, fie ei imigranți sau localnici.
Să fii student în străinătate a fost, pentru mine, și foarte bine, dar și frustrant. Mi-am petrecut multe clipe frumoase cu oamenii de-aici: cu Phoebe și Marina, cu Jan și Harri, cu fetele. Englezi, malaezieni, polonezi, galezi și români, nații diverse. Am purtat discuții pe teme controversate, am legat prietenii veșnice, prietenii trecătoare. Toate astea rămîn cu tine. De la oameni ca ei am învățat să fiu mai bună, să empatizez, să înțeleg și să ascult. Am aflat lucruri frumoase și multe altele pe care nu le voi uita vreodată. După conversațiile cu ei despre relații abuzive în familie, la serviciu sau în relații, despre tradiții și politici neetice sau care anulează anumite drepturi, am înțeles în ce bulă am trăit acasă, în ce bulă caldă și ocrotitoare mi-au fost liceul și casa – și e OK, atîta timp cît conștientizezi acest fapt și înveți ceva din asta. Am avut parte și de frustrări, însă, de cele mai multe ori, prin afirmații precum: „A, e doar umorul englezesc, nu te simți jignită!”, „Ăsta nu pare un ID valid în această țară” sau „Nu știu cum e la voi în țară, dar aici...”
M-aș întoarce?
Există momente în care e greu să nu fii acasă, mai ales acum, în pandemie, și mai ales în contextul Brexit-ului. M-am gîndit de multe ori dacă să mă întorc acasă, dar, sinceră să fiu, nu mă văd în această postură. Mi-ar plăcea, dar nu cred că ar funcționa pentru mine. Pe cît de mult iubesc Bucureștiul și țara, nu-mi pot imagina că aș avea aceleași oportunități profesionale acasă. Școala de acolo m-a învățat să proiectez cu entuziasm și grijă pentru cei din jur. M-a făcut să-mi doresc să construiesc următoarea galerie de artă, următorul teatru, centru cultural sau social, o școală pentru copiii cu dizabilități. Și, din păcate, mi-e greu să-mi imaginez că în România astfel de proiecte s-ar face cu ușurință, cu arhitecți, ajutor de la stat ș.a.m.d. Simt că, dacă m-aș întoarce în București, ar trebui să mă lupt cu un sistem cu care nu (mai) sînt obișnuită. Aparent, și în Marea Britanie am crescut într-o bulă...
Irina Gherman este absolventă a Facultății de Arhitectură, Universitatea Cardiff.
Foto: Irina Munteanu