Universitatea – şcoală de meserii sau esenţa civilizaţiei?
A scrie despre universitate, locul în care predau începînd cu 1996, a fi autoreflexiv, nu mă caracterizează. Îmi displace profund să vorbesc despre persoana mea, fie şi prin medierea raportării la locul de muncă. Observ că există destul de multe persoane care, în lipsa unei opere ştiinţifice, excelează în a scrie despre felul în care ele văd ce ar trebui să facă o universitate, care sînt tarele învăţămîntului universitar.
O primă evaluare pe care o fac ţine de natura profesiei celor care predau în universităţi. Nimic special. Sîntem funcţionari ai statului (chiar dacă sîntem finanţaţi şi din taxe), în sensul stabilităţii, salarizării, drepturilor şi obligaţiilor. Teoretic, avem un statut special. Practic, nu.
Pentru ce îi plăteşte statul pe cei care lucrează în universităţi? Dificilă întrebare! Teoretic, pentru un amestec între norma didactică şi de cercetare, diferenţa între norma didactică şi norma de muncă fiind (ori trebuind să fie) acoperită de activitate de cercetare. În realitate, lucrurile nu stau deloc aşa. Adunaţi la norma didactică orele dedicate examenelor, restanţelor, măririlor de notă, admiterilor la licenţă, master şi doctorat şi veţi obţine cu mult peste 40 de ore pe săptămînă. Înainte, restanţele se dădeau într-o singură sesiune. În prezent, există sesiuni de restanţe în februarie, mai, iulie şi septembrie. Volumul de lucru s-a mărit prin urmare de patru ori. Înainte exista o singură sesiune de admitere la doctorat. În prezent, există sesiunea din februarie, din iulie şi din septembrie. Volumul de muncă s-a triplat astfel, iar în învăţămîntul superior nu există noţiunea de „ore suplimentare”. Tot ce excede norma didactică se remunerează la plata cu ora. Cuantumul unei ore este mai mic decît cel oferit unei bone. Norma didactică s-a mărit succesiv. Un profesor universitar poate avea de regulă între 10 şi 12 ore pe săptămînă. Aceasta înseamnă minimum trei cursuri diferite. Pare mult, pare puţin? Încercaţi să vorbiţi trei ore pe zi despre o temă, apoi peste două zile despre o altă temă, iar peste alte două zile o cu totul altă temă. În faţa unui auditoriu diferit.
Un profesor ale cărui cărţi au fost traduse în România îmi relata că are două norme didactice. Una la o universitate din Paris, predă un curs timp de două ore, în fiecare luni. Alta la o universitate din Geneva, predă un alt curs timp de două ore (vineri). Marţi, miercuri, joi – zile dedicate integral scrisului şi cercetării. Profesorul respectiv primeşte două salarii, unul de la Paris, altul de la Geneva. Examene? O dată pe an. În România, nimeni nu-şi permite un asemenea lux în învăţămîntul superior. Un asemenea cumul ar fi considerat imoral şi, la limită, ilegal. Iar diferenţa se vede. Unde nu este timp, totul se poate face în acelaşi timp, de-a valma, fără a mai avea pretenţii de calitate.
Pe lîngă aceste activităţi de predare există diverse alte activităţi. De exemplu, evaluările ARACIS. Instituţia nu evaluează o dată la patru ani toate programele de studiu ale unei facultăţi, ci în fiecare an cîte ceva. Dacă o facultate are patru secţii de licenţă, șapte programe de master şi o şcoală doctorală (precum cea în care activez), fiecare evaluate o dată la patru ani, rezultă că o dată la șase luni are loc evaluarea unui program. Calculul matematic se potriveşte exact cu realitatea din teren: în perioada noiembrie 2021 – decembrie 2022 am avut parte de trei evaluări diferite (şcoală doctorală, un program de master, unul de licenţă). De fiecare dată, un nou dosar de cîteva sute de pagini. Calculăm suprafaţa medie pentru un student, fracţiuni de norme din ştatele de funcţii, orice se poate imagina. Anul trecut eram în Italia cînd un coleg m-a sunat să-mi spună că săptămîna următoare va avea loc o evaluare ARACIS. Colegul meu din Italia, profesor la Universitatea din Bari, mi-a spus: „Este foarte bine, ei vin săptămîna viitoare, apoi vă mai vedeţi peste patru ani”. I-am răspuns ca următoarea evaluare va avea loc peste exact șase luni. Muncim practic mai mult de opt ori decît colegii noştri din alte state europene. Cei care au şansa de a face parte şi dintr-un proiect de cercetare sînt şi mai implicaţi, au parte de evaluări periodice UEFISCDI, de raportări stufoase periodice etc.
Legat de raportări: raportăm în permanenţă cîte ceva. Nu ştiu să fi existat o singură zi în ultimii ani în care să nu fi completat, ca profesor universitar, în afara prerogativelor de conducere, un document sau altul. În aceste condiţii, mai rămîne timp pentru cercetare, scris, documentare? Răspunsul nu poate fi decît negativ.
Urmează partea cea mai hilară a întregului eşafodaj. Universităţile din România sînt evaluate şi pe plan internaţional, în principal pentru activitatea de cercetare. Unor persoane cu norme uriaşe care o dată la trei luni dau examene la cîte patru-cinci cursuri diferite, iar o dată la șase luni întocmesc diferite dosare de evaluare li se cere să performeze în cercetare, să scrie în străinătate la reviste de prestigiu, să aibă şi Premiul Nobel dacă se poate. Culmea este că unii chiar reuşesc să facă şi cercetare, să scrie în reviste bine cotate internaţional. Este un miracol. Nu cereţi însă ca miracolul să fie norma zilnică a fiecăruia. Este vorba de excepţii şi nicidecum de regulă.
Finanţarea universităţilor este pe cap de student. Ai studenţi, ai bani de salarii. Nu ai studenţi, dar publici la Harvard? Nu ai salariu. Desigur, s-au inventat în ultima vreme formule pentru a adăuga la finanţarea de bază pentru cercetare, pentru a premia articolele publicate în reviste de prestigiu, dar toate acestea sînt o picătură într-un ocean. De regulă, universitarul român trage din greu pentru a mai cîştiga în plus la plata cu ora şi a acoperi astfel cheltuielile de publicare, mai ales pentru editurile din ţară, afectate de aceeaşi criză financiară ca şi învăţămîntul în general.
Dincolo de problema veniturilor, a muncii prestate şi a locului în societate, trebuie să ne punem întrebarea: fac universităţile ce ar trebui să facă? Și, de fapt, ce ar trebui să facă? În ultima vreme se vorbeşte foarte mult despre „armonizarea cu piaţa muncii”. Universităţile ar trebui să ofere pieţei muncii absolvenţi gata să înceapă imediat să lucreze, să aibă cunoştinţe exacte despre ce ar trebui să facă din primul minut de cînd sînt angajaţi. Avem însă piaţa muncii pregătită să facă faţă ofertei universităţilor? Foarte rar sau deloc se pune această întrebare. Universităţile se adaptează în general feedback-ului studenţilor care de cele mai multe ori nu corespunde cu nevoile pieţei muncii. Sînt două alternative: ori obligi studentul să înveţe doar ce i se va cere cînd va fi angajat, ori îi spui angajatorului să nu aibă aşteptări nerealiste. De regulă, se recurge la prima variantă. Cu rezultate catastrofale. Piaţa muncii la absolvirea unui ciclu de licenţă de trei sau patru ani se poate schimba masiv: azi ai nevoie de lăcătuşi mecanici, mîine de ingineri specializaţi în Inteligenţa Artificială. După ce timp de trei ani ai format lăcătuşi mecanici, nu mai poţi converti ușor cunoştinţele în cele necesare inginerului specializat în Inteligenţă Artificială.
De fapt, ce ar trebui să facă universitatea? Dintre multiplele răspunsuri la această întrebare, formulate timp de secole –şi pe care nu le prezentăm studenţilor, din lipsă de timp ori pentru că nu mai sînt citiţi Jacques Maritain sau Bertrand Russell! –, am ales viziunea lui Michael Oakeshott, care a predat timp de decenii la Oxford, Cambridge şi London School of Economics (în România, dacă ar fi vrut să cumuleze activitatea la trei universităţi, simultan, dar şi succesiv, probabil că nu ar fi mai fi avut timp de scris nimic ori ar fi aşternut pe hîrtie banalităţi). Textul său a fost publicat în ediţia din 1962 a celebrei cărţi Rationalism in politics (ediţia în limba română ocoleşte acest capitol – probabil ar fi ieşit în evidenţă cît de îndepărtaţi sîntem de un model care, culmea, funcţionează) şi este intitulat „The Study of Politics in a University“. Nu mă voi referi la ce afirmă Oakeshott că ar trebui să fie predat într-o facultate de ştiinţe politice – este un alt subiect. Mă voi referi doar la ceea ce afirmă autorul că ar trebui să facă o universitate.
Primul aspect remarcat de Oakeshott: învăţămîntul universitar este „o formă specifică de educaţie”. Nu este nici şcoală, nici liceu, nici studi postliceale pentru deprinderea unei meserii, nici o adunare de cursuri numite generic „şcoală de vară” sau „Academia X”. Universitatea este cu totul altceva. Încercaţi să explicaţi această axiomă unui funcţionar de la Ministerul Educaţiei, ARACIS, UEFISCDI etc. Ori de la Ministerul Muncii.
Învăţămîntul universitar este, ne spune Oakeshott, „iniţierea într-o civilizaţie”. Exagerează, i se va da replica din toate universităţile din România. Chiar aşa? Da. Într-o universitate învăţăm în primul rînd în ce constă civilizaţia din care facem parte. Studenţii de la Istorie studiază trecutul unei civilizaţii. Cei de la IT – viitorul ei. Însă toţi studenţii şi profesorii sînt uniţi prin faptul că au conştiinţa apartenenţei la o civilizaţie anume – „o colecţie de îndemînări care, luate împreună, fac posibil şi definesc un mod de viaţă”. Educaţia vocaţională este despre cum sînt dobîndite aceste îndemînări. Universitatea studiază toate îndemînările. Educaţia vocaţională formează mii de electricieni sau agricultori. Universitatea îi formează pe cei care înţeleg că electricianul şi agricultorul fac parte din aceeaşi civilizaţie. Universitatea pune întrebarea: ce ar trebui să cunoască agricultorul şi electricianul? De ce aceştia coexistă în societăţile noastre? Cînd şi dacă vor fi înlocuiţi de Inteligenţa Artificială? Doar atît? Exact. Pare puţin, dar este totuşi foarte mult.
Ce este însă universitatea în viziunea lui Oakeshott? „O asociere de persoane, situate într-un loc, angajate în păstrarea şi îmbogăţirea capitalului intelectual care compune o civilizaţie.” Cum aşa, studenţii şi profesorii trebuie să fie în acelaşi loc? Nu merge şi online ori la fără frecvenţă? Nu. Poate că însă, în cei peste 50 de ani de cînd a fost scris acest text, s-a schimbat ceva, avem tehnologii noi. De fapt, nu s-a schimbat nimic. Avem o moştenire intelectuală, a descoperirilor ştiinţifice. A o păstra este sarcina universităţii. Dacă ceva s-a pierdut, universitatea recuperează – prin arheologie, studiul limbilor clasice etc. (Limbi clasice? Acelea pe care în România le-am scos din programa şcolilor şi liceelor? Exact acelea.) Ceea ce există poate fi păstrat sau transformat. Iar ceea ce nu există trebuie mai întîi imaginat într-o universitate, însă abia după ce este transferată studentului arta de a imagina. Nimic despre salarii, plagiate, comisii, evaluări, examene? Nimic. Însă universitatea, în viziunea lui Oakeshott, nu este suprimarea acestora, ci existenţa unui grad superior de înţelegere a ceea ce este cu adevărat necesar.
Știinţa, ne spune Oakeshott, nu este, într-o universitate, o enciclopedie de informaţii, ci o activitate curentă, o manieră de a explica lucrurile. Cu alte cuvinte, nimeni nu este obligat să înveţe într-o universitate în mod mecanic. Însă partea cea mai interesantă a textului urmează: „Universitatea este un loc nu de învăţare şi cercetare, ci de educaţie”. Doar educaţie? Atunci cum finanţăm universităţile? Simplu: îi găsim pe cei care vor să se educe cu adevărat, nu doar să obţină o diplomă, iar rezultatele nu vor întîrzia să apară. Desigur, cu condiţia să ştim ce să căutăm.
Mai afirmă ceva Oakeshott care poate intriga: „O universitate este o asociere de persoane angajate în educaţie, spre deosebire de suma angajamentelor profesorilor”. Mai explicit: la universitate nu vin pentru a mă intersecta temporar cu colegii, ci vin pentru a fi în comuniune cu cei care gîndesc la fel. La universitate nu vin la capătul zilei, după ce am luat cuvîntul la cîteva adunări, am făcut o operaţie pe creier sau am jucat golf. Mai greu astăzi, cînd facultăţile sînt alcătuite ca fiind suma unor competenţe demonstrate aproape exclusiv prin articole ISI şi unde colegialitatea se reduce de multe ori la a înfrîna agresivitatea.
Pe scurt, aşa arată o universitate la modul ideal. Oakeshott nu este Platon, nu are în vedere o cetate fictivă, ci a avut la îndemînă exemplul instituţiilor cu care a colaborat. Cum putem face pentru a avea astfel de universităţi în România? În primul rînd, comentînd cu studenţii acest text, precum şi altele asemenea, înainte de a-i învăţa formal cum stăm cu etica universitară sau a-i deprinde cunoştinţe de bază. De aici începem: ce trebuie făcut şi ce putem face. Banii sau, mai exact, lipsa lor nu sînt o problemă. Dacă am creşte finanţarea tuturor universităţilor din România de zece ori, am creşte calitatea chiar şi cu un procent? Cu siguranţă că nu, iar aceasta ar trebui să ne dea serios de gîndit. Să lăsăm învăţămîntul şi cercetarea pe plan secund şi să ne concentrăm pe educaţie – o sarcină infinit mai grea decît a cîştiga un proiect Horizon, a scrie în revista Nature sau a primi medalia Fields.
Radu Carp este profesor univ. la Facultatea de Științe Politice, Universitatea București. Cea mai recentă carte publicată, Război în Europa - Radu Carp în dialog cu Marianna Prisiajniuk (Ed. Corint, 2022).