Universitate şi profit: fons vitae
A devenit un cadru comun al cafelelor cu colegii discuţia critică despre universitate şi bani. Pe de o parte, atmosfera de nemulţumire are în vedere disjuncţia de drept dintre modul în care ne reprezentăm misiunea universităţii şi jargonul actual, în care inducerea spaimei că nu ne vor ajunge salariile şi producerea unui nou tip uman de universitar par să funcţioneze solidar. Mă voi feri să argumentez ideea că universitatea, pentru a sluji interesele unei cercetări pure, nu trebuie transformată într-un sistem alambicat de profit. Ba chiar cred că este bine, în cazuri bine circumscrise, să visăm la o universitate bogată, dedicată opulent studiilor. Nu o voi argumenta pentru că lucrurile mi se par aici mai nuanţate decît simpla stare de principiu, şi pentru că sînt convins că o universitate în care sînt prezenţi manageri foarte competenţi şi capabili să angajeze contracte de cercetare poate prospera, îmbinînd inteligent diversele surse de finanţare. Voi argumenta însă ideea că, în orice caz, confuzia dintre planul cercetării stricte şi planul managerial conduce spre cel puţin patru consecinţe triste, nefireşti, frustrante, umilitoare. 1. Consecinţa tristă. Într-o universitate în care profesorii trebuie să îşi caute sursele de finanţare singuri, cei mai apreciaţi profesori sînt cei care aduc cei mai mulţi bani. Or, bani poţi produce şi în bună concordanţă cu priceperea ta ştiinţifică. De pildă, o invenţie, un proiect de cercetare, o valorificare care intră în programul şi mentalitatea societăţii care te finanţează pun în acord priceperea cu cîştigul. În acest caz, cercetarea se face pe tiparul unui puzzle în care termenii acordului sînt onest încheiaţi. Dar dincolo de acest caz ideal, dependenţa faţă de comanditarul bogat (stat, fundaţie etc.) deschide posibilitatea speculării limbajelor lui de lemn. Ştim ce vrea finanţatorul pe termen scurt întotdeauna: de pildă, în ultimii zece ani, folosirea unor cuvinte-cheie (integrare, democraţie, european) a condus la acceptarea masivă a proiectelor de cercetare care doar şi-au rafinat limbajul, fără a-i schimba genul. Iar această speculare a limbajului conduce la generarea imposturii profesorului: eşti cu atît mai bun, cu cît aduci mai mulţi bani, indiferent de tehnica de limbaj speculată. Aici începe istoria colegilor promovaţi pe simple cariere administrative şi tot aici începe sentimentul de putere feudală pe care îl răspîndeşte în jur micul stăpîn al unei relaţii ce vehiculează în vreun fel bani: în fond, nici nu mai trebuie să pui probleme profesionale într-o reuniune colegială, este suficient să şopteşti (ca să se audă) o sumă oarecare pe care ai mai procurat-o, indiferent că este sau nu adevărat, şi este de ajuns pentru a inspira un soi de respect amestecat cu teamă, care se extrapolează nepermis, tacit şi sigur, asupra competenţei ştiinţifice. 2. Consecinţa nefirească. În aceeaşi logică a dependenţei de comanditar, cercetarea care depinde de un sistem de finanţare, a cărui bunăvoinţă trebuie să o cîştige, face ca universitatea să desfăşoare cercetări doar în sistemul puzzle al modelului predeterminat, fără ca noul sau criza să poată fi tratate la justa lor valoare epistemică. Nu poţi invoca noul în faţa celui care nu îl înţelege, sau cel puţin finanţarea va veni dintr-o mărinimie şi simpatie condescendentă faţă de care finanţatorul nu are nici un credit serios. În toată istoria noastră culturală şi confesională, noul este nebunie, dar în logica unei cercetări ştiinţifice el trebuie să aibă un loc asigurat, fără de care nobleţea universităţii piere: în universitatea-profit, acest loc dispare, pentru că nimeni nu plăteşte pentru ceea ce nu înţelege. Dimpotrivă, asumarea instituţională a culturii autentice înseamnă existenţa unui finanţator (statul) care plăteşte 1) pentru că nu înţelege şi 2) pentru că a delegat savantul să înţeleagă sensul actului educaţional. Dacă locul noului dispare, universitatea devine tributară din principiu reprezentării despre lume pe care o au sursele sale de finanţare. Desigur, ea poate fi de facto tributară ei, dar dacă nu este capabilă oricînd să depăşească tipul de reprezentare respectiv şi nu are un loc anume pentru noul absolut, purtătorii noului vor fi alţii: strada, marginalii sau pur şi simplu unii mai vrednici. 3. Consecinţa frustrantă. În universitatea concepută pe criteriul competiţiei finanţărilor, umanioarele sînt cenuşărese. Din limba latină nu poţi face bani, din filosofie veche nu poţi face bani, la fel din istorie sau din arheologie. Dimpotrivă, alte domenii (drept, psihologie, economie) sînt mult mai avantajate. Nu este vorba aici de un vis egalitarist, ci de critica unei extrapolări: profesorul de limba latină nu poate avea în universitate o demnitate mai măruntă pentru că domeniul lui nu este profitabil. Fără respectarea acestei condiţii, ilustrată inclusiv salarial, vom ajunge la ideea că putem produce societăţi fără instituţiile care meditează critic la sensul lor şi al căror loc este fatalmente unul dizgraţiat. Trăim într-o lume în care limbile clasice pier, în care studiul umanist este relativ marginal: nu e nimic grav aici şi nu este nimic nou, mereu a fost aşa, bellatores au fost mereu mai mulţi ca umaniştii, aşa cum sînt azi informaticienii sau economiştii. Nou şi grav este sistemul în care e încadrată această proporţie: avem un sistem liceal orientat programatic împotriva culturii generale şi gratuite, cu multe ore pe săptămînă dedicate formării conştiinţei legitimatoare necritice (literatura română şi religia) şi cu tot mai puţine ore dedicate conştiinţei culturale şi evaluării critice a tradiţiei în care trăim. Omul format în acest sens intră foarte firesc şi plin de confort într-o universitate în care predica sacrificiului în numele noului, în care rediscutarea valorilor şi gîndirea critică sînt marginale. 4. Consecinţa umilitoare. Confuzia dintre manageriat şi viaţa academică conduce la o stranie supremaţie a secretarelor, a şefilor TESA, a serviciilor sociale, de salarizare etc. Cum poţi cere o adeverinţă cînd un birou de profil este deschis două ore pe zi, exact cînd ai curs? Dacă mai sus mă refeream la stratul tot mai dens de impostură generată de profesori mai competenţi în completarea formularelor de grant decît în propria lor cercetare, de această dată stratul birocrat este mai presus chiar decît aceştia, minuscule fiinţe intermediare între sublunaritatea profesorului şi serenitatea celestă a birocratului aducător de bani şi, în consecinţă, adevărat fons vitae al studiilor academice. Nu îndrept această critică împotriva universităţii mele, la nivelul structurii ei: sincer şi onest, ştiu că ea constituie o reuşită de supravieţuire economică într-o perioadă dificilă. O îndrept împotriva inegalităţilor umane şi profesionale din interiorul ei, născute din confuzia dintre isteria finanţărilor şi viaţa academică, care a condus sigur şi triumfător la impostură intelectuală. Alexander Baumgarten este conferenţiar la Facultatea de Istorie şi Filosofie a Universităţii "Babeş-Bolyai".