Uniforme vechi şi noi

După 20 de ani mă întreb: cine or fi fost „designerii“ care concepeau acele şorţuleţe pepit, fustele plisate pioniereşti, dizgraţioasele sarafane bleumarin care păreau menite să ascundă dinadins formele adolescentine ale UTC-istelor, sau costumele oribile ale şoimilor patriei care aveau drept accesoriu pălăria în formă de castron? Cine or fi fost „stiliştii“ care inventaseră cordeluţa şi pompoanele, în zi de sărbătoare?

Dincolo de obligaţia de a purta uniforme pentru a fi toţi la fel, viaţa noastră de zi cu zi nu avea prea multe nuanţe. În comunism, majoritatea oamenilor se îmbrăcau prost pentru că nu aveau multe opţiuni. Îmi amintesc taioarele şi costumele croite de meseriaşi de ocazie, pentru cei care evitau magazinele de stat, puloverele tricotate de mătuşi şi bunici, paltoanele care semănau mai degrabă cu nişte halate de spital mai groase, dar şi halatele de molton, căciulile de astrahan care erau la mare preţ, treningurile care se scămoşau după prima purtare, tenişii de Drăgăşani şi apreschiurile, ciorapii remaiaţi şi servietele Diplomat, dar mai ales îmi amintesc o paletă de culori redusă la gri, maro, negru, bleumarin sau grena şi absenţa culorilor vii. Probabil că, mai ales în acest caz, uniformizarea însemna, de fapt, acel cenuşiu persistent care contrasta cu ceea ce vedeam prin revistele Burda, aduse din străinătate, pline de un glamour ce nouă ne era interzis.

Totuşi, uniformizarea crea diversitate. Existau toate acele mici trucuri prin care o femeie, de pildă, reuşea să se singularizeze şi să-şi exprime personalitatea. Prin scurtarea sau strîmtarea, la limita decenţei, desigur, a unui sarafan, în anii de liceu, sau adăugarea unor franjuri, ciucuri, volane şi paiete obiectelor vestimentare insipide, o femeie care se voia remarcată devenea propriul ei designer. Iar trucurile funcţionau, căci orice ieşea din şablon atrăgea privirea. Hainele socialiste se reinventau, se cîrpeau, se remodelau, în vreme ce toată lumea visa la blugii din Occident.

 Astăzi a dispărut cenuşiul, însă diversitatea creează uniformizare. Înainte, ambiţia era de a încălca reguli şi coduri vestimentare, acum ele se impun de la sine, din dorinţa de a aparţine unui grup, unei bresle. Tinerii adoptă stilul din gaşcă, fie ea una emo sau hippie, din teama de a nu fi respinşi. Imaginea de succes implică un protocol, stilul corporate redefineşte uniformele, a fi vedetă înseamnă să ştii să te dezbraci, şi nu să te îmbraci, casual devine prea casual, blugii s-au banalizat, ne petrecem vacanţele în tricouri şi bermude. Purtăm haine „împrumutate“ de la alţii, şi ele nu ne reprezintă. Prin urmare, cine mai sînt oamenii care se ascund sub aceste „învelişuri“? (A. P.)