Uniforma, diplomatul și domnișoara

Într-un context plin de acea ironică impredictibilitate a Istoriei, în februarie 1938, un personaj oportunist al celui de-al Treilea Reich, pe nume Joachim von Ribbentrop (particula von era falsă) – negustor de alcool, reprezentant al firmelor de șampanie franțuzești și de whisky scoțian în Germania – ajungea ministru de Externe al lui Adolf Hitler. Înainte, nu pentru mult timp, Ribbentrop fusese ambasador al Reich-ului la Londra, unde devenise ridicol din prima zi, cînd, în disprețul protocolului diplomatic, făcuse declarații efectiv la scara trenului, deși nu depusese încă scrisorile de acreditare (ceea ce e un afront la adresa țării care te a primit). Iar apoi, în chiar prima întîlnire ca ambasador cu regele Angliei, el l-a oripilat pe acesta executînd sub nasul suveranului un larg salut nazist – dacă nu era atent, efemerul rege Eduard al VIII-lea s ar fi ales cu o fractură de mandibulă!

Croiala impusă și avantajul diferenței

Așadar: în februarie 1938, care a fost prima măsură pe care a luat-o Ribbentrop? A impus o uniformă pentru diplomații germani! Decizia i-a șocat pe cei din minister, care, pînă atunci, chiar și în primii ani ai nazismului, purtaseră redingotă. Ribbentrop (inspirat și de soția sa) a dat sarcină unui scenograf de teatru (!) să imagineze niște uniforme, apoi s-a dus cu ele la Hitler, care a avut privilegiul de a alege varianta cîștigătoare (și obligatorie). Biograful Michael Bloch (de la care preiau detaliile) spune că Ribbentrop venea la birou în uniformă și cu niște cizme pînă la genunchi, pentru că i se spusese că fondatorul prusac al Germaniei, legendarul Otto von Bismarck, făcea la fel pe cînd condusese Externele (ceea ce era fals).

Cazul Ribbentrop e emblematic pentru toți dictatorii care iubesc și/sau impun uniforme noi și etichete bizare – în diplomație, dar nu numai. Carol al II-lea al României a impus și el după 1938 o uniformă & un salut pentru Frontul său unic (deși el, ca atare, nu era filonazist, dimpotrivă –, dar trend-ul i se părea probabil cool și binevenit). Comuniștii au avut celebrul lor pumn ridicat (din anii ’20 pînă prin anii ’60), cămașa deschisă și fără cravată în Europa, sau haina închisă la gît în China sau Coreea de Nord etc.

Ei bine, tocmai din acest motiv Che Gue­vara are o legendă pozitivă care răzbate transgenerațional: deși comunist, celebra lui fotografie iconică îl arată ca fiind un idealist rebel – și nicidecum un client falit al lui Nikita Hrușciov (ceea ce era). Uitați-vă la cei doi (Hrușciov, Che Guevara) și veți înțelege de ce tinerii habar n-au cine e primul, dar îl știu pe cel de-al doilea: avantajul diferenței!

Trei cuvinte-cheie: cultură, imagine și siluetă

În ceea ce privește codul diplomatic de astăzi, el cere o soft-etichetă. În după-amiaza zilei de 1 octombrie a.c., am fost la deschiderea festivalului Europalia-România 2019, la cel mai important muzeu din Bruxelles, capitala Belgiei și a Europei. Fiind informat în prealabil că vor veni Regele și Regina Belgiei și președintele României, am cerut detalii privind codul vestimentar (dress code). Simplu – se cerea ținută de oraș. Mergea aproape orice cravată la orice costum sau sacou, iar la femei… o infinitate de variante. De ce? Pentru că era ora 17. Trei ore mai tîrziu lucrurile ar fi stat altfel.

În protocolul de azi există trei idei-cheie: i) cultura tradiției, pe care e bine să o ai (sau să o înveți): adică ideea, simplă, că sînt incinte care cer anumite etichete (Vatican, moschei, cine regale etc.). Spun incinte și nu neapărat oameni, pentru că unii regi sau oameni politici de calibru sînt mai amicali și mai umani decît un șef de cadre dintr-o dictatură. Al doilea sesam este ii) brand-ul de imagine: costumul sacou-pantalon al Angelei Merkel, coafura inconfundabilă a lui Donald Trump (sau Boris Johnson), ceasul rusesc al lui Vladimir Putin, haina Patriarhului Daniel etc. – toate acestea transmit un semnal recognoscibil, în care unii oameni regăsesc ceva stabilitate; într-o epocă de aur a incertitudinii, e clar că mulți oameni așteaptă, de la liderii lor, ceva previzibil. În fine, iii) cea mai reală „uniformă“, cel mai clar cod, de fapt, al etichetei occidentale din zilele noastre este silueta. Uitați-vă la fețele emaciate ale multor politiciene/i europeni, uitați-vă la operațiile estetice ale unor importanți lideri (da, inclusiv bărbați – nu dau nume, dar dacă vă uitați cu atenție veți vedea). Silueta este noul blazon prin care dai de înțeles că îți pasă de tine și, deci, ești capabil să-ți pese și de alții. Iar la bărbații politici, costumul negru + cămașa albă + cravata neagră fără model este un cod imbatabil. Nu ieși în evidență, dar dai impresia de eficiență.

Evitați falsurile, sînt toxice

Desigur, obsesia universală a siluetei nu neagă antipodul, care poate deveni simpatic tocmai prin raritate: adică perenul model Winston Churchill – ceva burtă, haine șifonate (omul ațipea la amiază, uneori îmbrăcat), care duhnea a tutun și bea cantități considerabile de alcool etc.; dar, în același timp, un om a cărui inteligență și farmec îi permiteau (și i-ar permite și astăzi) să fie eficient, să mănînce, să bea și să și exercite toate viciile legal permise.

În schimb, dacă vreți să faceți cea mai proastă impresie în eticheta contemporană, atunci purtați ceva falsuri. De exemplu, ceasurile false: ele sînt un clar semn că purtătorul (ea sau el) e un oportunist/ă în care nu poți avea încredere nici cît să treci strada, pentru că la ea/el contează doar poza, pentru proști. La fel, în lumea civilizată, același blam funcționează pentru cei cu diplome false. În Germania, în ultimii ani, au fost ceva scandaluri pe această temă – un ministru al Apărării în 2011, o ministră a Educației (!) în 2013 – politicieni cu doctorate fake, plagiate –, dar măcar oamenii au avut decența să-și dea demisia și să iasă din politică (nu i-a omorît nimeni, evident; am înțeles că fostul ministru plagiator face ceva consultanță prin SUA). Iar după o perioadă de spăsire, dacă vrei, urci din nou Golgota politicii.

Care-i treaba cu mesele pline

Acestea-s paragrafele pe care le scriu cel mai greu, pentru că e delicat să vorbești despre futilitatea bunelor intenții ale unor entități pe care, altfel, le prețuiești. Ce vreau să spun: la toate mesele/recepțiile comune, în care sînt prezente mai multe state, de regulă țările mai sărace dau mesele mai bogate. Și noi am trecut prin această fază, în anii ’90. Iată un exemplu, trăit recent.

Martie 2019, Ziua Francofoniei în holul mare al sediului principal UNESCO. Ora 19 (precizarea e importantă). La un capăt al încăperii, o trupă africană cîntă un fel de slow melodic, plăcut. Pe cîteva zeci de mese, pe ambele laturi ale sălii, țări francofone de pe mai multe continente expun specialități culinare. Franța are cîteva zeci de sticle de șampanie, puse la gheață într un bol imens, și cîteva platouri cu canapés – niște aperitive subțiri. Chiar lîngă standul României, Belgia a adus cartofi prăjiți (des frites – ei spun că i-au inventat) și cîteva navete de bere – vestita bere de abații. La rîndul nostru, avem pe masă sticle de vin roșu (o Fetească Neagră foarte bună, nu spun marca), plus cozonac cu nuci și cornulețe cu gem.

Mesele cele mai pline au fost cele ale unor vecini, două state admirabile și simpatizate de români: mezeluri gustoase și picante, brînzeturi mai tinere sau mai vechi, plăcinte untoase cu tot felul de umpluturi, chiar și umpluturi de carne în legume, ba chiar și sarmale (la una dintre ele) etc.

Problema e că, la orele serii, aceste mese pline nu atrag mulți adepți ai etichetei-siluetă de care vorbeam (și care-s mulți). Și, chiar și pentru cei care vor să guste, toate aceste exotisme vor intra la capitolul „excesul săptămînii“ – adică e clar că trei zile după aceea vor mînca numai salată cu lămîie, iar apoi… nu vor resimți regrete după specialitățile tale.

În fine, după cum statele cu probleme oferă de regulă mese bogate, la fel femeile (mă refer la diplomate, desigur) cele mai nesigure pe ele poartă cel mai mult aur, bijuterii etc.

Desfacerea lumii, cu aur sau fără

În discursul de după primirea Premiului Nobel, în decembrie 1957, scriitorul Albert Camus spunea că toate generațiile vor să refacă lumea; dar datoria generației noastre este ca lumea să nu se desfacă – evident, atunci era Războiul Rece, preocuparea lui Camus era de înțeles.

De fapt, aceasta rămîne eterna treabă a diplomaților, rațiunea lor de a fi. Cu etichetă sau nu, cu protocol sau nu, cu sau fără sarmale etc., datoria ambasadelor este să nu spună niciodată „nu“ – potrivit vechii glume cu diferența dintre o domnișoară și un diplomat: la o domnișoară, dacă spune „nu“ se înțelege „poate“, dacă spune „poate“ se înțelege „da“ și dacă spune „da“, înseamnă că nu e domnișoară; la un diplomat, dacă spune „da“ se înțelege „poate“, dacă spune „poate“ se înțelege „nu“, iar dacă spune „nu“, înseamnă că nu e diplomat. Dincolo de toate etichetele, principalul protocol al diplomaților este acela de a nu spune „nu“ nici atunci cînd îl gîndesc – altfel, lumea cade în destrămare. 

Adrian Cioroianu este istoric, profesor universitar, în prezent ambasador al României la UNESCO; editor al volumului Un centenar și mai multe teme pentru acasă, Editura Polirom, 2018.