Ungurii şi kaghebiştii care ne dau insomnii

8 aprilie 2010   Tema săptămînii

Două teorii majore ale conspiraţiei alimentează discursul imaginar din politica românească a ultimilor 20 de ani. Prima: conspiraţia din decembrie 1989. A doua: conspiraţia ungară. Fiecare, cu motivaţiile şi exagerările şi ei. Dar şi cu fisurile ei. 

Să începem cu teoria conspiraţiei din decembrie 1989. Un şir de evenimente şi coincidenţe stranii petrecute în acele zile stă la baza unei construcţii logice aparent fără fisură. Aceasta ar suna cam aşa: pe fondul apatiei românilor, un grup de conspiratori, susţinuţi de la Moscova şi probabil făcînd parte din KGB, au pus la cale un plan diabolic de a prelua puterea. Cîteva mii sau chiar zeci de mii de provocatori sovietici, deghizaţi în turişti, aprind scînteia protestelor. Odată cu trezirea Bucureştiului şi fuga lui Ceauşescu – pusă la cale de aceiaşi conspiratori – grupul susţinut de Moscova preia frîiele puterii, apare la televiziune şi, în ascuns, pune la cale a doua fază a planului: diversiunea teroriştilor. Poporul este ţinut în tensiune maximă, pînă cînd conspiratorii reuşesc să lichideze elementele din Securitate care deţineau dovezile apartenenţei lor la KGB (vezi uciderea grupului Trosca la ordinul generalului Militaru), îşi consolidează puterea în teritoriu şi, în cele din urmă, îl execută pe Ceauşescu, în chiar sfînta zi de Crăciun – faptă de care numai nişte bolşevici atei ar putea fi în stare. Diversiunea teroristă, menită să ţină populaţia ocupată şi Armata în stare de alertă, costă mai multe vieţi decît protestele împotriva lui Ceauşescu. Dar conspiratorii au nevoie de sînge pentru a-şi legitima puterea şi a se proclama „emanaţie“ a revoluţiei.

Nu cumva, însă, această teorie este prea simplă pentru a fi în întregime adevărată? În primul rînd, despre un asemenea plan ar fi trebuit să ştie nu numai conspiratorii KGB-işti, ci şi mulţi ofiţeri din Armată, poate chiar din Securitate, care să pună la cale diversiunile la momentul potrivit. Să recunoaştem, e greu de imaginat o conspiraţie despre care să ştie atît de mulţi oameni, organizată sub regimul totalitar al lui Ceauşescu. O dovadă în sprijinul teoriei o constituie faptul că grupul care a preluat puterea au căutat să ia imediat legătura cu Moscova.

Argumentul pare imbatabil, dar poate avea o explicaţie, dacă judecăm lucrurile nu în logica de azi, ci în cea de atunci. E greu de crezut că în România comunistă cineva putea avea numărul de telefon al Casei Albe. Poate doar fostul ministru de Externe Ştefan Andrei sau poate Ceauşescu – sau, poate, nici măcar ei. Şi chiar dacă unul dintre conspiratori l-ar fi avut, probabil că şi Washingtonul l-ar fi îndemnat să sune la Mişa Gorbaciov. Aşa era croită lumea de atunci. Rămîne diversiunea teroriştilor. Dar, oare, cît a fost scenariu dus la îndeplinire şi cît dezorganizare şi chiar prostie. Să nu uităm că principal preocupare a Armatei din ultimii ani era strînsul recoltei şi zidirea Casei Poporului.

Cum ratăm modernizarea

Am fi nişte naivi dacă, pe de altă parte, am respinge implicarea în evenimentele din decembrie 1989 a serviciilor sovietice – după cum putem fi siguri că şi occidentalii au avut aici pionii lor, probabil chiar şi Securitatea română. Dar dacă grupul KGB-ist a ieşit victorios şi a preluat puterea, cum se face că România nu este astăzi membră a Comunităţii Statelor Independente, ci a NATO şi a Uniunii Europene? De ce oamenii ruşilor ar fi făcut România cadou occidentalilor? Nu avem răspunsuri la multe din întrebările lui decembrie 1989. Dar teoria conspiraţiei KGB-iste, chiar aşa bine articulată cum pare, lasă multe întrebări deschise. Paradoxal, această teorie, îmbrăţişată de mulţi anticomunişti declaraţi, se potriveşte de minune cu cea a Securităţii române. Doar securiştii au pretins şi încă pretind că revoluţia nu a fost decît o conspiraţie a străinătăţii. Nu denunţa însuşi Ceauşescu „agenturili străine, atît din Vest, cît şi din Est“? În acest caz, acţiunea de reprimare a revoluţiei – în fapt, o agresiune externă – poate părea legitimă. Aşa-i cu teoriile conspiraţiei, dai aici şi crapă dincolo.

A doua mare teorie „fondatoare“ a discursului politic imaginar este conspiraţia ungară, menită a rupe din trupul României nu doar Transilvania, ci probabil şi Banatul. Cînd timişorenii au lansat celebra Proclamaţie din martie 1990, propagandiştii puterii feseniste au găsit imediat glonţul de argint: este începutul declarării autonomiei Banatului. Sub influenţă ungară, fireşte. E adevărat, autorii Proclamaţiei vorbeau despre aplicarea experimentală a economiei de piaţă în judeţul Timiş, ca şi cum economia liberă ar fi trebuit mai întîi încercată, înainte de a fi aplicată. Dar aceasta nu era decît o naivitate specifică acelor vremuri. Teoria conspiraţiei ungare părea să stea în picioare după evenimentele de la Tîrgu Mureş şi aşa s-a născut Serviciul Român de Informaţii. Mesajul era clar: avem nevoie de un serviciu secret pentru a-i ţine sub supraveghere pe unguri.

Multe dintre discursurile şi acţiunile împotriva modernizării şi europenizării României şi-au tras seva din teoria conspiraţiei ungare. Fenomenul România Mare (revista şi partidul), de exemplu. Clujul sub administraţia funariotă. Ţinerea în stare de subdezvoltare a infrastructurii din judeţele Covasna şi Harghita. Sau opoziţia absurdă la proiecte de modernizare a educaţiei – învăţarea geografiei şi istoriei de către şcolarii mici, în limba maternă, privită ca un pas spre ruperea Transilvaniei. Azi, teoria conspiraţiei ungare ţine în loc proiectele de reformă a administraţiei publice, blochează crearea regiunilor, inhibă dezvoltarea autonomiei locale. 

Desigur, cele două mari teorii ale conspiraţiei politice de la noi au, la rîndul lor, sub-teorii: masoni, evrei, conspiraţia Vestului menită să ne transforme în piaţă de desfacere, conspiraţia mogulilor împotriva democraţiei, conspiraţia ruşilor împotriva tuturor. Putem să ne pierdem vremea cu ele. Măcar ceva tot vom cîştiga: vom găsi tot atîtea motive pentru pentru a nu moderniza România. 

Ovidiu Nahoi este redactor-şef la Foreign Policy România.

Mai multe