Uneori nu e decît o dimineață

Cred că nu oricine e în stare să trăiască începutul, iar asta pentru că începutul poate avea ceva crud și tranșant, pentru că îi face pe oameni să se simtă în multe feluri ambigue: îi face mai îndoielnici, mai vulnerabili, mai anxioși, mai vitali, mai autentici și invariabil speciali. Și, în cele din urmă, imponderabil cum e, ajungi să te întrebi ce e în capul tău, cum ți-a încolțit gîndul să începi ceva cînd conspirațiile minții tale sînt mai puternice. E ca atunci cînd ieși din bula ta de săpun pentru că se sparge brusc, în afara voinței tale, fără indicații pentru ce are să vină. Mă gîndesc de multe ori că poate începuturile nu sînt altceva decît înfăptuiri a ceea ce e pus deoparte pentru fiecare, o întîlnire cu ceea ce așteptăm sau nu, care uneori e inerent, dar de care ne temem mereu, care e imprevizibil și nesigur.

Mai întîi, cred că seamănă cu dezmeticirea, e o dimineață în care te trezești altfel, în care totul pare să aibă o altă consistență. În care nimic din agendele prestabilite pare să nu mai aibă relevanță, nici măcar somnul, în care ai putea întoarce lumea pe dos și, orice ar fi, simți că toate coordonatele vieții s-au schimbat oricît de mult ți-ai încorda corpul. E ca un joc al minții pe care crezi că l-ai acceptat, dar e real.

Îmi amintesc că, acum ceva vreme, The New York Times publicase o listă de 36 de întrebări, în baza unor cercetări făcute, menite să stimuleze actul îndrăgostirii între oameni. Doi oameni perfect străini puteau să-și stimuleze interesul emoțional pentru celălalt doar în baza conversației prilejuite de aceste întrebări. De unde începe știința și unde se termină oamenii? Și de cîtă infatuare sau naivitate e nevoie pentru a crede că în oameni se întîmplă răscoliri fundamentale în mod stimulat? Ce rost mai are să ne gîndim că și îndrăgostirea e o formă de început fundamental căruia nici o intervenție artificială nu-i poate schimba compoziția? Dar nu-i așa. Începutul e ca o cameră interactivă în care stai pe o suprafață stabilă și te simți purtat de imagini, sunete și de experiențe senzoriale complet străine. Sentimentul că ți se înmoaie genunchii cînd observi slăbiciunea celuilalt, forțîndu-se să reziste aceluiași vertij, o cămașă necunoscută atîrnată pe un umeraș, cînd cauți să-ți revii, îți cauți resursele, cînd te gîndești să-ți vezi de drum și, spontan, ai un sentiment că viața se întîmplă lîngă tine, așezat pe o canapea. Și totuși nu ajunge fiindcă explicațiile pe care le căutăm par mai convingătoare decît ce trăim, așa continui să nu crezi, încerci să fii defensiv pentru că așa sînt toate începuturile: înșelătoare și complicate.

E un moment care are o energie aparte, ne face entuziaști, excesivi și copleșitori, dar asta pentru că începutul e o mare de dorințe, de intenții, iar poate că acolo unde nu există dorința de a construi nu există nici un început autentic.

Mă întreb: dacă ar fi să socotim onest, oare cîte începuturi (de orice fel) autentice trăiește omul într-o viață? Există o lipsă de generozitate aici, îmi dau seama că puține lucruri m-au entuziasmat, puține au fost și momentele în care am simțit că urmează să se întîmple ceva cu adevărat important, de puține ori am trăit sentimentul unei povești totale.

Dar cea mai proaspătă amintire a începutului vine din cea mai senină dimineață de ianuarie. Și au rămas din această mare amintire a debutului seninătatea, căldura soarelui în toiul iernii, amînarea. bulversarea, așteptarea, liniștea și multă forță. Poate așa arată începuturile și se brodează în jurul unei mari frici de nimic.