UNDE V-AŢI PETRECE SFÎRŞITUL LUMII?

Svetlana CÂRSTEAN Apocalypse Party M-am născut în România şi probabil voi muri în România. Iar apocalipsa tot aici o voi trăi. O apocalipsă românească, fără deadline-uri respectate, cu oameni nepunctuali, cu lucruri făcute în ultima clipă, cu detalii care te iau pe nepregătite, cu troiene mari de zăpadă şi maşini care circulă bară la bară, cu un covor roşu uzat, pus cu cinci minute înainte de sosirea starurilor care ajung cu întîrziere şi, înainte să intre la spectacol, spun cîteva cuvinte despre un scriitor pe nume Coelho pe care tocmai l-au citit, asta aşa, ca să fie la temă. "Deci plecînd ele ca să cumpere untdelemn, a venit mirele, şi cele care erau gata au intrat cu el la nuntă şi uşa s-a închis." (Matei, cap. 25, v. 10) Sau va fi un show strălucitor, hollywoodian, cu Madonna, care va anunţa mai întîi nominalizaţii, apoi cîştigătorii, se va întoarce către îngeri şi le va spune Thank You for The Music, arcuindu-se splendid într-o rochie perfect mulată, pe care va scrie mare, pe diagonală, The Winner Takes It All? Şi pentru ca totul să fie corect din punct de vedere politic, la final surpriza evenimentului va fi apariţia lui Michael Jackson, reînviat şi reîntors la culoarea sa naturală, cadoul sfîrşitului de poveste. În rest popcorn, hamburgeri, majorete, curcani sacrificaţi, dar veseli. "Că unde va fi stîrvul, acolo se vor aduna şi vulturii." (Matei, 24, 28) Dar... Apocalipsa e un moment sau un proces? O trăim deja sau va veni peste noi ca o furtună, ca o revărsare de ape, ca un nor imens de lăcuste sau de avioane? E un eveniment trăit în miezul zilei sau la miezul nopţii? Soarele va străluci atunci mai tare sau ne vom trezi brusc cu el în braţe, transformîndu-ne în torţe vii? Va fi cald sau frig? Iarnă sau vară? Se va transmite live la televizor şi oare unii o vor urmări în fotoliile lor acasă? Se vor face materiale promoţionale, şepcuţe, tricouri şi brelocuri, ochelari speciali ca să putem privi apocalipsa drept în ochi? Vom putea absenta nemotivat de la apocalipsă sau ne vom putea strecura din ea ca dintr-o sală de şedinţe în care te sufoci şi din care vrei să scapi? Va fi o sărbătoare cu toate regulile ei? Un Paşte amestecat cu puţin Crăciun şi condimentat cu ceva Halloween? Care va fi atunci meniul şi cît timp vom sărbători? Va fi de bine sau de rău? "Rugaţi-vă ca să nu fie fuga voastră iarna, nici sîmbăta." (Matei 24, 20) Întrebările mele de mai sus sînt fără îndoială naive, dar cînd sînt întrebată cum mi-aş petrece apocalipsa, deşi mă las surprinsă de prospeţimea acestei idei, mă blochez. E ca şi cum, pe nepusă masă, cineva vine şi îmi spune ai cinci minute să îţi faci bagajele şi să pleci. Din clipa asta viaţa ta se schimbă. E ca întrebarea aia cu ce cărţi ai lua pe o insulă pustie. Nu ştii la ce să renunţi şi la ce nu. Nu ştii ce are loc în bagajele tale şi ce nu şi nici nu ai timp să îţi iei rămas bun de la toţi cei pe care i-ai iubit, ai vrut să-i iubeşti, i-ai iertat sau nu, de la cei cu care ai rîs în hohote sau nu. Acum cîţiva ani îmi imaginam că ştiu cum e sau încercam să-mi îmblînzesc fricile şi fanteziile deopotrivă: "Să-ţi spun eu cum e", ziceam. "Fiecare stă împreună cu prietenul lui cel mai apropiat. Cizmarul - cu un calapod. Doctorul - cu gentuţa lui burduşită cu stetoscoape, bisturie, seringi şi parafe. Secretara - cu maşina ei de scris. Grădinarul - cu sapa lui. Şi toţi - cu părinţii, cu fraţii, cu surorile, cu soţii, cu soţiile lor. Cei răi sînt despărţiţi de cei buni. Pedeapsa e mare şi cizmarului rău i se va lua calapodul. Strungarului rău i se va lua strungul. Grădinarului rău i se va lua sapa. Şi tuturor - echipamentul de protecţie." Astăzi aş mai schimba cîte ceva în tot peisajul de mai sus. "Iar de ziua şi de ceasul acela nimeni nu ştie." (Matei, 24, 36) Dacă apocalipsa e un eveniment, aş vrea să mi se dea şansa de a ajunge la timp. Să am vreme să-mi pun hainele bune, să nu uit apa deschisă, fierul în priză, cărţile de vizită acasă, să-mi iau copilul de mînă şi să nu ne întoarcă de la uşă pentru că nu am la mine invitaţia. Restul - adică felicitările şi dansul - rămîne în seama organizatorilor. Andrei COVACIU-POGORILOWSKI Patafizica lui "Gata!" - cîteva ipostaze - I. "Astăzi Pămîntul degenerează. Mita şi corupţia abundă. Copiii nu mai ascultă de părinţi, FIECARE BĂRBAT VREA SĂ SCRIE O CARTE (subl. mea) şi este evident că sfîrşitul lumii se apropie cu repeziciune." Textul provine, se pare, dintr-o tăbliţă asiriană datată cca 2800 î.e.n. Alţii spun că ar fi vorba de un graffiti recuperat din cenuşa pompeiană. Un lucru este clar: dat fiind că şpaga şi copiii obraznici cu părinţii sînt de mult lucruri prezente, voi şti că se apropie Sfîrşitul, cînd al treilea element - trei miliarde de bărbaţi care vor să scrie cărţi - va deveni aparent. Cu siguranţă şi eu mă voi visa în zorii acelei perioade autor, văzînd cum taximetrişti, faianţari şi subingineri se opresc din rutina meseriilor lor şi cad molcom pe gînduri: "Pasajul în care August are reveria cu inorogii este totuşi prea lung, nu vi se pare?" - îmi va spune administratorul de bloc rămas cu pixul în aer şi palpînd ataşat chitanţierul ticsit de note literare. Vă conjur de pe acum, bărbaţilor în putere: care se simte în stare să lase atunci pixul din mînă şi, astfel, să salveze Lumea! II. Oferta de Armaggedoane pentru următoarele decenii nu este foarte bogată. După ţeapa milenaristă luată în 2000, deceniul '00 e ca un ianuarie chivernisit după o extravagantă Lună a Cadourilor. La reduceri, putem opta între data de 06.06.06 (români, adio UE!), 21 martie 2008, cînd societatea britanică "The Lord's Witnesses" ne anunţă că Naţiunile Unite se vor transforma în Guvern Mondial, la fix 666 de luni (după calendarul iudaic, evident) de la înfiinţarea acestui for în 1945 - sau, dacă aveţi puţină răbdare, puteţi opta pentru 29 august 2009, cînd astronomul John Dutchman de la Mount Wilson Observatory ne garantează ceva pur şi simplu fan-tas-tic... cu un milion de comete care fac pleosc în Soare şi cu cîteva sute care ne vor vizita personal (unele mari de 600 de mile!). De ce toate acestea? Simplu: pentru că o micuţă stea, în loc să... stea, va trece prin Norul cosmic Oort, locul de unde provin cometele, şi va provoca toată debandada. Pe 29 august 2009. Garantat! III. Dar eu nu vreau să mor tînăr! Să-şi ia mama bilet la Micuţa Stea dacă are chef! Eu vreau Armaggedon în jurul anului 2050, cînd mă voi apropia de 80 de ani. Ei bine, există Soluţii Finale dedicate şi pensionarilor de atunci. Eu am optat deja pentru 14 septembrie 2047 (3:28 AM, Greenwich), cînd The Church of! BLAIR! ne promite (mie şi lui Gică Petrescu) un atac furibund al Astro-Lemurienilor, care ne vor pisa mărunt cu imense hălci (sic!) de burrito. Ca alternativă, sir Isaac Newton ne-a lăsat moştenire un final fericit în 2060. Biografii susţin că fizicianul a petrecut vreo 50 de ani umplînd 4.500 de pagini cu calcule ca să ajungă la această cifră - aşa că puţin respect! IV. "Gata!" nu poate fi decît de două feluri: cu predicţie şi fără predicţie. Dacă e fără, nu are nici un haz - vom sfîrşi ca furnicuţele strivite, scurt, de un toc-cui (probabilitate mică, dar perversă). Dacă e cu, atunci ne vom împărţi definitiv între religioşi, hedonişti şi religioşi-hedonişti. O să mă culc cu toate femeile şi o să-i fac albie de porci pe toţi antipaticii - nu spunîndu-le, simplu, că sînt antipatici, ci începînd de-a dreptul cu "mă cac în...". Mă voi călugări sincer. Voi bea tot vinul mînăstirii, cot la cot cu stareţul. Teologhisind, vom afla că sîntem veri. V. (Unde există şi un pont.) Cu cîteva ore înainte de Marele Foc voi trece graniţa la Stamora-Moraviţa şi voi intra în Vatinul sîrbesc unde mă voi aşeza pe o piatră cu vedere la România, pe care o voi vedea cum se face scrum (varianta "se topesc Munţii Semenicului"). Cu jdemiile de dolari/euro strînşi din timp din tomberoanele din spatele băncilor bucureştene voi cumpăra o sută de kilograme de dinari cu care voi chefui în Skadarlija (localul "Trei Pălării"), încă şapte zile (tamburaşi, Pelinkovac, mezelicuri), pînă cînd, mahmuri, vom sărbători sfîrşitul lumii pe stil vechi. Durere ce va fi! Ioana PÂRVULESCU Cu ochii la cer, privind cum stelele se sting una cîte una. Dan PERJOVSCHI Sînt în Santiago de Chile la plus 25 de grade cu privire panoramică spre Anzii înzăpeziţi. Pentru mine sfîrşitul lumii e de neimaginat. Răzvan RĂDULESCU Cum vreau să-mi petrec sfîrşitul lumii? Mi-am impus mai multe reguli legate de petreceri, dar, pînă acum, am reuşit să mă ţin de una singură: să nu merg în locuri de unde să nu mă pot întoarce pe jos acasă. Asta înseamnă că vapoarele, staţiile orbitale, insulele exotice, staţiunile de munte sau hotelurile de pe litoral sînt toate excluse din start. Sigur, vorbim despre petreceri care promit să se lungească peste noapte. De ce-mi imaginez eu că sfîrşitul lumii va veni peste noapte este o altă întrebare. Îmi amintesc că, după terminarea liceului, am fost la o petrecere în Afumaţi, unde un nomenclaturist îşi abandonase vila, în stadiu de finisaj avansat, pe mîna celor două progenituri ale sale. Era o primăvară ploioasă în '90 şi, de angoasă, pe la 2 noaptea, am încercat să o şterg de la petrecere alăturîndu-mă unui grup necunoscut într-o Dacie 1310. Maşina s-a înţepenit în noroi, undeva, pe o uliţă a Afumaţilor sau poate pe un cîmp, căci era beznă, ne-am dat toţi jos, ne-am afundat pînă la genunchi în pămîntul moale şi am început să strigăm. Apoi ne-am tîrît fără nici un reper şi ne-am făcut ca porcii înapoi spre vilă, dar am nimerit la o fermă păzită de nişte cîini. Fiind mai uşori decît noi, aceştia nu se scufundau în noroi şi erau foarte mobili. S-a trezit într-un tîrziu un paznic care ne-a scos cu tractorul pînă la şosea. La intrarea în Bucureşti, ambreiajul Daciei s-a rupt. Mi-am lăsat partenerii de ocazie să aştepte depanarea şi am pornit pe jos spre casă. Era aproape 5, singurătatea oraşului era postapocaliptică, iar orizontul pe care se desenau copacii Herăstrăului şi Casa Scînteii avea culoarea combinată a răsăritului filtrat de norii gris-petrole şi galbenul reflectat al iluminaţiei publice din centru. Încet, în anii care au urmat, am evitat din ce în ce mai ferm să merg la petreceri peste noapte. Mai întîi la cele plasate departe. Apoi la cele în care nu cunoşteam pe toată lumea, apoi la revelioane, pentru că nu suport oamenii (pe mine inclusiv) autocondiţionaţi să fie veseli. De cîte ori nu mi-a stat în putinţă să evit, am avut o singură consolare după o noapte de panică şi plictis - drumul spre casă, prin oraşul gol, şi lumina de la ora 5 dimineaţa. Senzaţia aceea paradoxală că am şansa să văd, răsturnat în răsăritul de soare metropolitan, crepusculul civilizaţiei. Iar dacă revelionul, eveniment oarecum de mai mică anvergură, presupune o asemenea presiune încît, după repetate frustrări şi eşecuri, am ales să-l fac acasă, cu Corina şi Eliza, cum aş putea să-mi închipui sfîrşitul lumii, altfel decît de unul singur? Aşa cum cei ce semnează alături de mine aici o dovedesc, fiecare vrea să petreacă într-un fel atît de particular acest eveniment, încît mi-e greu să cred că aş putea interveni în programul cuiva fără să-l stric. Aş sta acasă, aşa cum stau de obicei, aş citi, m-aş uita la televizor cu plăcere, m-aş fîţîi, pe scurt, pînă tîrziu - oricum nu mă culc înainte de ora 2 dimineaţa. Aş dormi cele patru ore de somn cu care m-am obişnuit. Aş vrea să fie rece afară, iarnă sau primăvară timpurie. Aş vrea să mă trezesc pe la 6 şi cineva (dar cine, de vreme ce eu mă închipui singur?) să deschidă uşa de la intrare. Şi atunci, din pat, cu plapuma pînă sub nas, aş putea să mă uit la caisul din curte şi la crengile lui - nişte nuiele cu muguri - cum se profilează peste cerul gri şi peste acoperişul de azbest ondulat al unei vile înalte de vizavi. Iulian TĂNASE Das Weltende rennt sau Aleargă, sfîrşitul lumii, aleargă "Copernic e mai tare decît Freud! Copernic e mai tare decît Freud! Copernic e mai tare decît Freud!" Ceasul sună de parcă ar suna pentru ultima oară. Infernalul sunet străpunge fulgerător membrana visului şi se amestecă cu vocea unei femei bine necunoscute, care îmi tot repetă: "Copernic e mai tare decît Freud!". Şi dacă e mai tare, ce? A, sigur, da, acum ştiu, există un motiv, căci întotdeauna există un motiv. Mă dau jos din pat, îmi pun pe mine nişte pantaloni scurţi, un tricou şi o cămaşă, şi alerg spre plajă. Soarele e motivul. Oamenii de ştiinţă au căzut cu greu de acord ce nume să-i dea meteoritului care va lovi Pămîntul astăzi, în jurul orei 22,30, ora României. În cele din urmă i-au spus Bush-Laden. Plaja de la Vama Veche arată ca o imensă sală de teatru, nisipul geme sub greutatea scaunelor. Găsesc cu greu un loc liber, mă aşez, cafeaua e fierbinte, paharul din plastic îmi arde degetele, îmi aprind o ţigară. Soarele se pregăteşte pentru ultimul răsărit. Învăluită în întuneric, scena fluidă face spume. O voce strigă: "Stimaţi muritori, vă rugăm ca pe durata răsăritului de soare să vă închideţi telefoanele mobile!". Soarele răsare la ora stabilită, spectatorii aplaudă minute în şir, se opresc abia după ce scena aceea adîncă se umple de lumină. Meteoritul Bush-Laden are diametrul de 14 km şi se îndreaptă spre Pămînt cu viteza de 23 km/s. Televiziunile difuzează încontinuu imagini cu meteoritul. De trei zile, nici un post TV nu mai difuzează reclame. E vară, mă bucur că sfîrşitul lumii a căzut într-o sîmbătă. Mă uit la ceas: e încă devreme, dar nu mai e mult. Alerg, ajung într-un local, ea e acolo, mă aşteaptă, mîncăm creveţi la grătar, bem absint, ascultăm Pink Floyd şi, mai ales, nu vorbim. Cineva ne întreabă cît e ceasul. E încă devreme, dar s-a făcut tîrziu. Alergăm spre casă, facem dragoste, ne uităm la un film cu Charlie Chaplin, The Circus sau The Gold Rush? The Circus. Ea pleacă, eu rămîn, îmi aprind o ţigară, mă uit la ceas. Meteoritul Bush-Laden goneşte acum cu 31 km/s. La intrarea în atmosferă, viteza ar putea ajunge pînă la 70 km/s. Televiziunile ne dau toate detaliile de care nu avem nevoie. PRO TV difuzează "Maneaua Apocalipsei", compusă de Adrian Minune, special pentru această zi. Reţin cîteva cuvinte: "Ooof, apocalipsa mea, tu vrei să-mi distrugi viaţa mea", şi aşa mai departe. Mama mă sună să mă întrebe dacă sînt bine. Da, sînt bine. Vreau să-i mulţumesc că m-a născut, dar nu pot, o întreb cum e vremea la Bacău. Aş fi putut să-mi petrec sfîrşitul lumii undeva, departe, la capătul lumii, într-un loc exotic, căci agenţiile de turism ofereau sejururi de neuitat la preţuri de nimic, însă am preferat să vin în Vama Veche, unde, pentru mine, lumea a început şi s-a sfîrşit de mai multe ori. S-a făcut seară, îmi închid telelefonul, îmi pregătesc un joint din nişte muguraşi africani. Trag. Recitesc cîteva poeme din Celan, Naum şi Char. Iarba îmi arde carnea, ochii văd lucruri de a căror realitate nu mai am de ce să mă îndoiesc. Camera se umple de păsări uriaşe, îmbrăcate în rochii de mireasă. Adam şi Eva joacă table. Socrate mă întreabă cît e ceasul. E 22,35. Zenobia îmi strigă ceva. Meteoritul Bush-Laden a intrat în atmosferă. Mama îmi spune: "Îţi mulţumesc că m-ai născut!". Ţigara îmi arde degetele. Alerg. Sînt optimist: acesta nu e decît sfîrşitul. unde v-aţi petrece sfîrşitul lumii?