Unde sînt euroscepticii noştri?

10 septembrie 2014   Tema săptămînii

În toamna lui 2006, chiar înaintea aderării României la Uniunea Europeană, aşteptările erau imense: 69% dintre românii care răspundeau sondajului Eurobarometru se aşteptau să beneficiem de pe urma intrării în Uniune. Proporţia era superioară atît celei înregistrate la vecinii şi colegii noştri de aderare, bulgarii (58%), cît şi mediei europene (54%). Încrederea în Uniunea Europeană era şi ea foarte mare: 67% (a se compara cu media UE de 45%).

Cei 20% care-şi exprimau neîncrederea nu-şi făceau auzite vocile. Politic, nici un partid nu a exprimat vreo reţinere faţă de intrarea României în UE. Despre un curent eurosceptic nici nu putea fi vorba. Între timp, lucrurile s-au schimbat. Încrederea a scăzut la 48%, iar cei 20% care îşi exprimau, în 2006, neîncrederea în Uniunea Europeană s-au dublat, ajungînd în Eurobarometrul din noiembrie 2013 la 42%. Trebuie spus că trendul nu ne e specific: la nivelul Uniunii, încrederea a scăzut, în aceeaşi perioadă, de la 48% la 31%, iar neîncrederea a crescut de la 39% la 58%.

Oricum, e ciudat: deşi teoretic există un bazin electoral imens, cei 42% din românii care nu au încredere în Uniunea Europeană nu sînt reprezentaţi de nici un partid important. A existat o timidă încercare a liderului Noii Republici de a se situa (în campania pentru alegerile europene) pe o poziţie eurosceptică – cu un mare bemol, domnia sa nu s-a declarat adversar al Uniunii în sine, ci al transformării acesteia într-o uniune politică supranaţională. Chiar şi aşa, tentativa a fost sancţionată de electorat, transformîndu-se într-un usturător scor subunitar.

În vara lui 2012, au fost peste şapte milioane de români (nu-mi spuneţi despre frauda la urne, ea nu putea avea proporţii mai mari de 100.000) care au votat demiterea preşedintelui. Uniunea Europeană s-a opus şi Traian Băsescu a rămas în funcţie. Ar fi fost de aşteptat o creştere a aversiunii faţă de instituţiile europene, uşor de făcut vinovate, din punctul de vedere al celor şapte milioane. Dar n-a fost aşa: „euroscepticii“ erau 43% în mai şi 40% în noiembrie 2012 (diferenţa e la limita marjei de eroare).

De fapt, creşterea masivă a proporţiei „euroscepticilor“ (folosesc ghilimele pentru că neîncrederea de aici în UE nu e chiar curentul european denumit astfel) s-a petrecut în România între noiembrie 2009 şi mai 2012. Am putea spune că a început odată cu începerea politicii de austeritate (reducerea salariilor bugetarilor şi creşterea taxei pe consum): între Eurobarometrele din noiembrie 2009 şi cel din iunie 2010, ponderea „euroscepticilor“ creştea de la 22% la 34%.

Am putea spune că atitudinea românilor faţă de Uniunea Europeană a fost dominată, în perioada preaderării şi în primii ani de după aderare, de o „aşteptare continuă a populaţiei din ţară de a beneficia de suportul Uniunii în condiţii de criză“ (Dumitru Sandu, Opinia publică din România în context european. Structuri şi tendinţe pe spaţii societale şi regionale 2007-2011). Cel puţin aşa se vedeau lucrurile atunci. Evenimentele din primăvara lui 2010 au schimbat radical această percepţie: Europa nu doar că nu a putut să ne ajute, dar criza a părut a ne veni de acolo, iar efectele – măsurile de austeritate – au fost adoptate, ne amintim, în urma unor negocieri dure cu reprezentanţii FMI şi BERD. Subliniez, vorbesc despre percepţia publică, şi nu despre cauzele reale ale fenomenelor.

Euroscepticismul românesc nu funcţionează după coordonatele sale „clasice“, nu prea are cum: nu există teama că imigranţii ar putea lua locurile de muncă ale autohtonilor, nu cheltuim prea mult din bunăstarea noastră pentru scoaterea din colaps a grecilor, moneda euro e încă o aspiraţie, şi nu o frînă în dezvoltarea economică.

Studiile sociologice arată că partidele eurosceptice sînt, mai ales în ţările „vechii Europe“ (cea de dinaintea căderii comunismului), votate mai ales de către cei care au ceva de pierdut – membrii clasei mijlocii, temători de a-şi înrăutăţi situaţia economică, clasă care la noi e tare subţire. Cei 42% de „eurosceptici“ români sînt mai degrabă persoane din categoriile defavorizate (conform studiului citat), care şi-au văzut înşelate speranţele că Uniunea va funcţiona ca un deus ex machina. Mai degrabă, ei constituie electoratul partidelor populiste, care promit soluţii miraculoase, de obicei în dauna celor bogaţi (şi corupţi, evident). Discursul antieuropean e rudimentar şi în surdină, dar mereu prezent – la urma urmelor, Europa e locul bogaţilor. De asta prefer să pun între ghilimele „euroscepticismul“ autohton.

Mircea Kivu este sociolog.

Mai multe