Unde se întîlnesc serialele cu viața? - anchetă

Mereu sînt în căutarea „acelui“ serial, unul care să mă țină cu adevărat lipită de ecran. Un serial care să mă facă să mă gîndesc la el și atunci cînd închid televizorul sau calculatorul. Uneori îl găsesc, dar de cele mai multe ori nu. Însă cînd îl descopăr se întîmplă ca cele două lumi să se întrepătrundă. Am fost curioasă să aflu cum trăiesc alți oameni întîlnirea dintre seriale și viață. Unde se termină unele și începe cealaltă?

● Valeriu GHERGHEL, eseist

Nu am nici o dovadă. Nici martori nu mai am. Va trebui, deci, să mă credeți pe cuvînt. E o veșnicie de atunci. Cred că aveam vreo 7 ani, poate mai puțin, poate mai mult, nimic nu-i sigur într-o biografie… Începusem probabil școala, învățasem să trag liniuțe cu peniță Redis, făceam și I-uri, poate puteam grafia și litera A mare de tipar. Tot atunci am vizionat la colegul de clasă, Moscovici Marcel, primul meu serial. Părinții lui dețineau un televizor, erau singurii posesori din zonă. Mama, dornică de luminare, mă ducea la ei.

Serialul începea pe la 9 seara, se termina pe la 10, nu ținea mai mult de un ceas, era ceva pentru copii, dar mă îndoiesc strict că era un produs autohton, nu putea fi decît o creație sovietică. Se numea Yeti, omul zăpezilor. Nu-mi amintesc bine intriga, pot face totuși o ipoteză. Chiar mai multe. Bănuiesc, așadar, că niște exploratori îndrăzneți îl căutau pe Yeti – pentru a-i dovedi existența? pentru a-l captura? nu vă pot spune – prin niște munți golași, acoperiți de zăpezi eterne, de ghețuri tăioase. Yeti se vădea mereu de o perfidie infinit mai acută decît istețimea și bravura lor. Lăsa urme uriașe, dar nu putea fi nici văzut și nici prins. Cercetătorii le măsurau cu rigla, calculau astfel statura misterioasei ființe și intențiile ei. Partea terifiantă abia urma. Yeti se ascundea perfect în timpul zilei, parcă dispărea în neant, dar noaptea, cînd exploratorii dormeau frînți, dădea tîrcoale sălașului. Și lăsa urme ironice. Mirarea matinală a oamenilor de știință, înfricoșată (în pofida curajului lor nesmintit), mi s-a transmis și mie. Am devenit anxios. Fiecare episod decurgea după același scenariu stereotip. Yeti se făcea nevăzut ziua, intra brusc în neființă, dar bîntuia imprevizibil în timpul nopții. Exista și nu exista. Voia la rîndu-i să identifice intențiile căutărilor lui. Pînda era reciprocă.

La sfîrșitul filmului, venea partea cea mai grea pentru mine. Trebuia să mă întorc acasă. Strada era obscură, luminată vag de niște felinare gălbui, totul devenea posibil. Mama nu era nicidecum o garanție a siguranței, n-a fost niciodată. Vedeam precis după fiecare colț, după fiecare gard, umbra lui Yeti. Cu siguranță, ființa aceea intermitentă voia să afle și intenția mea… Din cîte am citit într-o gazetă străină, Yeti viețuiește și astăzi în munții Rakaposhi, este o arătare aievea, deși nimeni n-a zărit-o și nici n-o poate zări.

● Laura GUȚU, muzeograf

După ce în sfîrșit varsă în cadă și ultima oală cu apa încălzită pe aragaz, Berg își lansează ușor trupul nerăbdător la apă. Își aprinde mucul din pensetă, trage în piept, dă fumul afară, se relaxează pentru o clipă, apoi îl ghemuiește o durere în braț și dispare. Rămîne cu noi muzica, pînă ne e clar că Berg a părăsit New York-ul, lumea.

Începe al treilea sezon High Maintenance. Eu simt că locuiesc de o vreme în New York. Încă de cînd Ben Sinclair și Katja Blichfeld au realizat o serie de scurtmetraje cu scene din viața unor oameni din medii diverse, toți avînd în comun interacțiunea cu The Guy, omul care aduce iarba. Această primă serie a fost difuzată întîi pe Vimeo, apoi HBO a preluat legătura – tocmai se legalizase consumul de canabis în Washington și Colorado.

Revenim la bătrînul Berg, care a murit singur în baie. Vecina îi organizează un soi de pomană și adună oameni care l-au cunoscut pe cel al cărui motto în viață era „Life is funny, Bees make honey“. Cînd m-am mutat în New York, am văzut străzile de pe bicicletă, în curse line, prelinse pe ritmuri lăbărțate, odată cu Omul care intră și iese din viață în viață. Scopul este mereu același – de a realiza o tranzacție –, însă iarba este aproape irelevantă în povești. Fiecare episod face loc cîtorva universuri.

Nu știu dacă acest New York în care trăiesc eu din Tulcea există. Cert e că într-un context în care cuvintele-cheie sînt depresia, ura, dezbinarea, falsul, frica, lumea asta este o minunăție: cînd se sparg bulele în ea, din ele ies empatia și răbdarea și permit să coexiste realități și adevăruri paralele, dar la fel de valabile ca ambele sensuri ale cuvîntului „funny“.

● Ștefania MIHALACHE, scriitoare

Prin clasa a șasea sau a șaptea făceam primii pași spre viața independentă pe timpul nopții: trebuia să mă obișnuiesc să dorm singură în camera mea. Îmi era, de mică de tot, o frică teribilă de întuneric, dar acum luasem taurul de coarne. Era cam rușinos să mai dorm cu maică-mea la preadolescență. Era vară, nopțile erau calde, dormeam cu o cămașă de noapte albă cu floricele pe poale, care fusese rochia pentru nunta unei verișoare. Mă așezam și țineam ochii strînși. Apoi mimam relaxarea. Pe urmă, făceam multe ture la baie. Aprindeam lumina de pe hol, redescopeream casa. Totul e la fel pe întuneric, doar că fără lumină, îmi ziceam.

Și a venit și sîmbătă seara, cînd era Twin Peaks. Eram fascinată și înfricoșată, nimeni dintre noi nu mai văzuse un serial horror/polițist pînă atunci. Și dacă reușeam să dorm singură și după ce vedeam episodul, treceam testul! Ne-am jucat afară, la bara de bătut covoare, eu și prietenele de la bloc, frisonînd în așteptare. Era o noapte înaltă de vară, acoperită de nori care-i dădeau adîncime. Am ajuns la timp în casă, am luat cina, apoi ne-am uitat. A fost episodul în care a apărut pentru prima dată Bob. Spiritul Bob. Cu privirea rea și vicioasă, cu claia argintie, de sălbăticiune crudă. Dar eu voi dormi singură. Bob nu există.

Intru în cameră, verific dintr-o privire toate colțurile. E foarte cald, așa că deschid geamul. Aceeași noapte adîncă, tăcută, cu nori groși, în care se iscă un vînticel. Trag perdeaua albă și mă așez în pat. Închid ochii. Inima îmi bate parcă mai repede. Nu se întîmplă nimic. Spiritul Bob nu există. Eu dorm undeva la suprafața pleoapelor cu care aproape percep lumina cenușie. Lumina cum e coama lui Bob. Deodată geamurile se dau într-o parte, un vînt furios și hăulitor se repede spre mine prin perdeaua albă umflată precum cadavrul Laurei Palmer. O iau la fugă către dormitorul alor mei, sar practic între ei, mă fixez cu clești de artropod în saltea: „Eu de-aici nu mai plec!“.

● Dan PANAET, scenarist

Pe la 14-15 ani, mă uitam la toate sitcom-urile pe care le dădeau televiziunile românești. Nu era vorba neapărat de umor. Erau și glumele importante, dar ce mă făcea să urmăresc pînă și sitcom-urile de duzină era familiaritatea. Timp de cîteva sezoane, în fiecare săptămînă, te întîlneai cu niște personaje inofensive și vag ridicole, pe care le urmăreai în mediul lor natural. Era mai mult un grup de prieteni și mai puțin un program de comedie. Poate că la început veneai pentru poante, dar pe urmă pur și simplu treceai doar ca să vezi ce mai fac amicii ăia glumeți.

Serialele de-acum nu mai sînt seriale, ci doar niște filme mai lungi. Cu un program de cîteva ore, pe care-l vezi într-un week-end, nu mai poți să ai relația de lungă durată pe care-o aveai cu un serial din anii ’90. Serialul de-acum nu mai e ca un grup de prieteni cu care te întîlnești în fiecare săptămînă la bere, ci ca amicii ăia cu care-ți faci concediul și pe care-i vezi o singură dată pe an, timp de cîteva zile.

Sitcom-urile sînt un gen depășit, dar nu trebuie să-i uităm capodopera. Seinfeld e genul de serial care-ți spune chestii noi la vîrste diferite. Dacă te uiți la Seinfeld cît ești încă un copil, o să te-amuze Kramer, cu intrările lui prin alunecare. Pe urmă o să te identifici cu Jerry, pentru că el e vocea rațiunii și face mișto de toată lumea care-i apare la orizont. Pe măsură ce înaintezi în vîrstă, însă, îți dai seama că ești de fapt George. Nu doar tu, ci toată lumea. Toate meschinăriile pe care le face sînt chestii la care ne-am gîndit cu toții, dar de la care am ales să ne abținem pentru că sîntem adulți. Ghinioanele lui sînt și ghinioanele noastre, slăbiciunile lui sînt identice cu ale noastre și, dacă ar exista în același univers ficțional cu noi, George probabil că s-ar uita la Seinfeld și și-ar imagina că el e Jerry.

a consemnat Lavinia BĂLULESCU