Unde fugi?

Am fost un băiat scarandiv şi fricos. Toată copilăria şi adolescenţa, maică-mea s-a chinuit cu mofturosul scîrbavnic de la masă, care strecura supa şi săpa adînc în şniţel, după zgîrciuri şi grăsime. Dar n-a bănuit, nici n-a intuit niciodată frica de care am suferit cronic şi fără pauze. Odată cu lăsarea întunericului, din creierul meu începeau să iasă şerpi nevăzuţi. De ce anume şerpi şi cum era aşa ceva posibil într-un bloc socialist, la cucurigu, adică la etajul 3, asta nu pot să spun. Acelaşi creier care îi fabrica, seară de seară, se împotrivea cu toată raţiunea din lume, aducea la masa tratativelor interne argumente ţipător de juste. Nu e posibil. E o iluzie. Stau într-o cameră sigură. Mama e în camera de alături. Ei şi? Dîrdîiam cu ochii holbaţi pe pereţi şi, brusc, ca o tăietură pe viu, adormeam. E drept, pe atunci visam colorat şi mai şi zburam, ceea ce atenua drastic temerile aţipite. Apoi, în lumina zilei, totul era suportabil, urma să o văd pe aleasa inimii mele, Virginia Veloiu…

Dar nu numai şerpii îmi dădeau fiori. Întunericul foşnea. Întunericul trăia o viaţă a lui, secretă, ameninţătoare. Întunericul era doldora de fiinţe. De regulă, criminali odioşi, lenţi, meticuloşi, inevitabili. Dulapul de haine se deschidea, prin pereţi, către un tărîm fantomatic. Mă mai pusese dracu’ să citesc şi Edgar Allan Poe. Hruba şi pendulul sunau ritmic în inima mea care-şi spunea taina taman gîtului, umplîndu-l cu bătăi foarte, foarte zgomotoase. Uneori, mama întîrzia prin oraş, la o canastă cu colegele. „Să nu tragi zăvorul, că ai să adormi…“ N-am să adorm. Dar fără zăvor nu se poate. Nu. Uşa aia e subţire ca o coajă de pîine… Am să păzesc zăvorul cu preţul vieţii… mi-am zis eu. Rămas singur acasă, am dat drumul la radio, la televizor, am aprins luminile. De ce să nu le aprindem şi-n bucătărie? Ei, pînă acolo trebuia să trec de holul de un metru jumate şi deja se făcuse tîrziu. Numai gîndul că mi-aş strecura mîna către întrerupător, viziunea tulbure a ghearei nevăzute şi verzui, impactul fatal… toate mă împiedicau să iluminez a giorno (asta era expresia mamei) apartamentul mic. M-am tras în mijlocul patului din sufragerie şi am început să număr secundele. Puterea taumaturgică a radioului se stingea. Lumina nu era îndeajuns de violentă. Pălea. Programul la televizor se sfîrşea. Umbrele mişcau. Şi nimica mişca. Eram singur în tot universul… Timpul se oprise.

M-am trezit în patul meu. Întoarsă tîrziu, mama a sunat zadarnic la uşă – adormisem ca un buştean –, a sunat la vecini şi a spart uşa. Cum să-i explici acel ultim sfert de oră dinaintea somnului, un timp de plumb… cel mai lung şi mai spăimos sfert al zilei trecute. Urma să vină altul. Şi tot aşa. Uşa a mai fost spartă de vreo trei ori. Semnele au rămas, după mai bine de patruzeci de ani.

Nu ştiu exact unde şi cînd a-nceput. Mi se părea, atunci, că frica se născuse odată cu mine şi avea să moară cu mine, dacă nu cumva urma să mă ucidă. Asta să n-o credeţi, e o licenţă poetică, pentru că mă credeam şi un pic poet. Un pic mare poet. Dar, scotocind după amintiri, dacă încerc să le dau de capăt, ajung la concluzia că-n vechea casă din Doamna Oltea nu-mi era frică. Săream de pe dulap în pat, mă holbam la ferestrele zăbrelite de sus, care dădeau în curticică, şi nu-mi aduc aminte de nici o frică. Prietena mea perversă s-a născut în apartamentul de bloc, de o mie de ori mai luminos decît subsolul, mai curat şi mai cald. Sînt gata să jur.

Părinţii mei divorţaseră în urmă cu un an. A fost un proces urît, ca toate procesele de divorţ, unde copilul e o unealtă de plastilină. Contează cine-l modelează mai bine. Am depus, în faţa judecătoarei, în defavoarea tatălui meu. Îmi învăţasem lecţia, iar pe el îl vedeam deja cu alţi ochi. Nu mai era omul care-mi făcea toate voile, care nu m-a „atins“ niciodată, cu care mergeam la Cina, unde pierdeam timpul mai frumos ca-n poveste, alături de prietenul Kupfăr. Se schimbase. Era un pericol viu, era un duşman personal. Al meu şi al mamei. Am rămas cu ea şi am refuzat să-l mai văd pe el. Ne făcuse destul rău. Disperat, tata m-a aşteptat, într-o zi, la ieşirea de la şcoală. Eram băiatul lui şi nu se ştia vinovat de nimic. Cînd l-am văzut, am fugit ca din faţa unui căpcăun. Am rupt pămîntul de frică. „Unde fugi, Florin? Florin! Unde fugi? E tata!“ A înţeles, resemnat. Şi s-a oprit. N-o să-ţi urmăreşti, n-o să-ţi sperii propriul copil. Dar eu nu ştiam, n-am ştiut. Tata era duşmanul meu personal. Asta, da. Tata era ca şi mort. L-am declarat mort peste tot. Asta se întîmpla în 1962. Aveam să-l revăd în 1969. A aşteptat cu răbdare să ies din copilărie, deşi copilăria mea era şi a lui. Ne-am întîlnit firesc, la restaurantul Ovidiu, unde cînta o puştoaică mărunţică şi cu părul pînă-n călcîie, Mirabela Dauer. Eram adolescent, deja. Descopeream cu uimire ce tată extraordinar aveam. Că fusesem un prost de copil. Uitasem multe, descoperisem multe. Mi-a mai sunat o dată vocea lui, la colţul Şcolii 175: „Florin! Unde fugi? E tata!“ şi mi-a fost ruşine. Era o ruşine grea pe care nu vreau, nu vreau s-o descriu.

De atunci, frica a început să pălească. N-a dispărut de tot decît în armată. Se putea trăi cu ea. Iar pasiunea pentru noua mea colegă de liceu, Cristina Oiţă, mă făcea să depăşesc momentul.

Florin Iaru este scriitor.