Unde ești?

Era pandemie și fiica mea de zece ani terminase de făcut lecțiile pe Zoom. O văd că-și ia telefonul și începe să butoneze. „Ce faci?”, o întreb, ușor iritată că a schimbat un ecran cu altul. „Vorbesc cu Iustina cînd să ne întîlnim.” „Unde să vă întîlniți?” „Online, mama, să jucăm Roblox, cum adică unde?” „Păi, na, pentru mine unde încă înseamnă un loc din realitate. Auzi, îți dai seama ce chestie, că pentru noi cînd ne sunam la telefon, cînd nu existau mobile, nu avea nici un sens întrebarea „Unde ești”? „Păi, de ce?”, întreabă ridicînd ochii pentru o clipă din ecran. Taci, că i-am atras atenția. „Fiindcă nu puteai să fii decît acasă. Telefoanele erau fixe.” „A, da...” „Și acum e printre primele întrebări pe care i le pui cuiva cînd îl suni.” „Și cum vă întîlneați dacă n-aveați telefoane?” „Cum adică cum ne întîlneam? Ieșeam afară, la bloc.” „Da, dar cum știați la ce oră? Și dacă nu mai puteați să vă jucați, cum vă anunțați dacă nu erați acasă, să sunați la telefonul fix?” „Dar nu conta asta. Tu ieșeai cînd puteai, cînd te lăsau părinții. De găsit, găseai mereu pe cineva în fața scării cu care să te joci. Eram foarte mulți copii la bloc.” „Cîți?” „Păi, seara, cînd ne adunam, eram și vreo douăzeci. De toate vîrstele.” „N-aveați cuuuum... Uite, la noi pe stradă nu e nici un copil.” „Da, dar noi stăteam în blocuri mari, cu cîte cinci-șase, uneori și mai multe, scări. Dacă pe fiecare scară erau patru-cinci copii, dar de obicei erau mai mulți, îți iese la socoteală.” „Și cît te lăsau părinții să stai afară?” „Pînă seara. Și în vacanțe, de dimineața pînă seara. Cu ceva pauză de prînz. Atunci te mai puneau uneori să dormi de prînz, dar cînd ne-am făcut mai mari nu se mai punea problema”. „Oau... Și ce făceați afară?” „Ne jucam în prostie! «Rațele și vînătorii», «Țările», «Scunsea» (noi așa ziceam la v-ați ascunselea), «Flori, fete», «Telefonul fără fir»... Și cînd era vară și ziua foarte lungă – Știi ce lungi erau zilele alea de vară? In-ter-mi-na-bi-le! –, plecam în expediții pe la alte blocuri sau pe la zonele cu case și grădini să furăm flori sau pe șantier.” „Și părinții nu se îngrijorau? Nu vă căutau?” „Cine naiba știa de noi? Cînd ieșeam pe ușă, la revedere, eram la joacă. Mai veneam seara, cînd ni se făcea foame.” „Adică nu vă sunau din zece în zece minute să vă întrebe «Ce faci, unde ești, cînd ajungi acasă?».” „Mnuuu... că n-aveau cum. N-aveam telefoane.” Ochii fiică-mii strălucesc. A pus telefonul jos lîngă ea. „Dar puteau să coboare la bloc să vadă unde sînteți și ce faceți. Sau dacă mai sînteți acolo.” „Puteau, dar nu făceau asta.” „De ce?” „Pentru că știau că n-aveam ce să pățim”. „Cum nu? Mașini, oameni care să vă răpească...” „Mașini erau foarte puține, accidentele extrem de rare. Iar de răpit, nu răpea nimeni copii, abia aveau cu ce să-i crească pe ai lor, unul în plus le mai trebuia…” „Da, dar... puteau să ceară recompensă, nu?” „Cine avea, mă, bani să plătească recompense? Eram toți cam la fel. De săraci.” „Săracii de voi... Dar nu vă plictiseați atîta afară? N-aveați și voi chef să mergeți în casă să vedeți un film?” „Ce film? Erau două ore program la TV seara. De la 8 la 10.” „Pe toate canalele?” „Erau două. TVR 1 și TVR 2.” „Și desene animate?” „Duminica, de la 1 la prînz. Atunci nu era picior de copil pe afară, eram toți în casă la desene. Pe urmă, cum se terminau, țîșneam toți, din toate scările, înapoi la joacă.” „Și vă întorceați seara? Înainte să se întunece?” „Așa ne spuneau părinții, dar stăteam și după ce se întuneca, mai ales vara.” „Cuuuum? Stăteați afară pe întuneric?!?” „Cîteodată... că dacă nu ne găseau părinții să ne strige de la geam să intrăm în casă, mai stăteam.” „Cum nu vă găseau, nu ziceai că stăteați la bloc?” „Da, măi, dar ne ascundeam ca să nu ne vadă de la geam. Ne retrăgeam înspre scară, sau prin tufișuri, sau după mașini. Dacă nu te vede, nu te poate striga în casă, dacă nu te strigă, poți să mai stai. Cîteodată ne era foame de nu mai puteam sau voiam să facem pipi, dar făceam prin tufișuri, ca să nu mergem sus, să nu ne oprească în casă.” „Auzi, da’ cînd era urît afară, ce făceați?” „Atunci ne adunam pe palierul ultimului etaj sau al penultimului, că era mai multă lumină, ne scoteam păpușile și jocurile și ne jucam acolo. Puneam cîrpe pe scări și făceam căsuțe pentru păpuși, le îmbrăcam, le pieptănam, aduceam cîte puțină apă din casă și puneam în vasele de jucărie și făceam mîncare. Și cînd ne plictiseam ne jucam de-a școala. Urcam la etajul tehnic, ăla de unde se iese pe bloc, nu știi tu, și acolo era și casa liftului...“ „Casa liftului?” „Da, locul de unde pornește cabina aia pe lanț, ca să coboare la fiecare etaj.” Fiică-mea se concentrează, dă din cap, nu mi se pare că a înțeles, dar merg mai departe. „Și erau ușa de la cabina liftului, și ușa de la ieșirea pe bloc. Aveam cretă și scriam pe uși, le foloseam ca table. Ne dădeam exerciții de rezolvat, ne dădeam note, făcuserăm și cataloage.” Nu-i mai spun că un timp ușa de la ieșirea pe bloc a fost deschisă și am ieșit să explorăm acoperișul blocului de opt etaje. „Oau... auzi, dacă mă duc și eu azi în IOR cu Iustina?” „Cum să te duci? Sînt cinci stații de tramvai pînă-n IOR.” „Dar aici în Foișor?“ „Trebuie să treci Calea Vitan, știi cît de circulată e și cum zboară mașinile pe acolo!” „Vreau și eu copilăria ta!” „Bine, dă-mi telefonul!” „Și după aia pot să plec?” „În nici un caz!” „Nu mai înțeleg nimic!”, se bosumflă. Nu știu dacă e ceva de înțeles, m-am gîndit, dar nu i-am mai spus.

Ștefania Mihalache este scriitoare. Cea mai recentă carte a sa este Gene dominante (Editura Humanitas, 2022).