Una e știrea din sat, mamaie, și alta e politica de la televizor
La cei 90 de ani ai ei, bunica mea nu are televizor. Nu a avut și nu l-a vrut niciodată, invocînd mereu altă scuză: „Oricum sînt mai mult pe-afară, cine să se uite?“ sau „Dacă îmi consumă prea mult curent, eu cu ce plătesc pe urmă?“ I-am argumentat, de fiecare dată, că trebuie să fie informată, să vadă ce se întîmplă în țară și-n lumea din care face parte. Recunosc, voiam să o scot din roșul agresiv al pesedismului în care nu o deranjează că se află; pe ei i-a votat de la început, după Revoluție, pe ei îi votează „nu c-ar fi mai buni decît alții, mamaie“, ci dintr-un sentiment de loialitate, voind să rămînă fidelă unei alegeri făcute la întîmplare în anii ‘90.
Stă la țară, într-un sat băcăuan unde s a mutat acum 70 de ani, după căsătorie. Nu de departe, ci dintr-un sat al aceleiași comune venise. E o lume mică și săracă în care nu doar că știe toată lumea pe toată lumea, ci tot arborele genealogic al tuturor le este cunoscut celor mai bătrîni din sat, de vreme ce nou-veniții nu au cum să se arate într-o sărăcie așa cum vedem și de care ne minunăm în reportajele PRO TV-ului făcute prin Vaslui. O parte dintre noi știe că acela nu e singurul județ ținut în beznă.
De ce n-a vrut bunica mea, de fapt, să afle ce se întîmplă în țară și-n lume? Am înțeles-o, pe de o parte, și-am încetat să o mai bat la cap cu tehnologia modernă (de telefon nici nu poate fi vorba, îl refuză cu și mai mare vehemență). Cu o teorie elaborată, bunica mi-a explicat cum bîrfa din sat, a cărei adeptă sigur că este, e cu totul altceva față de știrile care i-ar inunda viața, zilele și capul, pe care l-ar ține ocupat cu problemele altora, pe care nu-i cunoaște, în loc să aibă vreme să cugete la ale ei. Bîrfele sigur că-s necesare, dacă e vorba de Niculina care s-a măritat cu Cătălin și-a fugit de-acasă, unde l-a lăsat pe Mihai cu fetele de crescut, că-s ai noștri, de la cîteva case distanță, am fost la nunțile lor, cînd se luaseră cu alți oameni, le-am dus copiii la școală uneori și le-am plîns morții.
Ce să facă ea cu știrile? Să se sperie de tot ce se anunță a fi și n-o să mai vie? Să se bucure pentru toate schimbările anunțate, dar care poate s-or vedea doar după ce ea n-o să mai fie? Femeie pragmatică, preferă să discute pe băncile din fața altor porți, cu prietenele ei, schimbările care se simt. Cînd a venit deja prima pensie mărită, a fost o știre, bunica zîmbind înțelegător femeilor abia ieșite la pensie, care acum aduc osanale partidului, convinse să-l voteze de-acum și cît le-or ține zilele și pensia, de parcă altcineva n-ar fi putut niciodată să le mărească nimic. Cînd a venit deja prima taxă pe gunoiul pe care-l ridică tractorul primăriei în fiecare joi, a fost altă știre de dezbătut pe bancă: uite, iei pe mere și dai pe perele putrede din tomberonul instalat de primărie în fiecare curte. Doar că iei 30 de lei în plus la pensie, iar să ți schimbe săptămînal tomberonul gol e mult mai mult de-atît. Lasă, poate o mai crește pensia, ce să ne facem de acum… O lege adoptată la București pe repede-nainte schimbă cursul existenței pentru cineva care pînă atunci și-a dus liniștit zilele în ultima casă de sus, din capul satului.
Bunica dă din cap cu încetinitorul, negînd ceva din lumea asta care nouă ni se pare esențial. „Păi cum, măi fată, să stau cu telefonul în buzunar, dacă vorbim cinci minute pe zi? Ce face el acolo, în buzunar, în restul timpului? Vezi? Stă degeaba. Cîtă risipă!“ Și nu funcționează, din nou, nici argumentul că, poate, cu un smartphone ar vedea ce fac ceilalți, alții, cunoscuți sau nu, oricine ar fi alții: „Iar alții, mamaie? Iar treburile lor, care nu-s ale mele? Lasă, am eu de-ale mele să mă preocupe“.
Viața e o știre în satul bunicii mele, însă doar atunci cînd ea mușcă din realitatea ei imediată. Atunci, o recunoaște și ea, e prea tîrziu, dar spune sincer că n-ar putea face față amalgamului de violență, știri ale vremii, știri din sport, tsunami pe un alt continent, Dragnea care invită la baie jurnaliști, fata aia mai mult dezbrăcată care dansa noaptea în studioul unui mic bărbat penibil care pretindea că aduce noutăți din lumea morților.
Una e știrea din sat, mamaie, și alta e politica de la televizor. Ce-ajunge aici e esența, e mai puțină informație, dar mult mai legată de noi. O prefer pe asta, lasă mă cu butoanele voastre de peste tot, cu gălăgia și agitația!
Foto: Alessandro Galantucci, flickr