Un telefon de la preşedinte?...

Gabriel KREINDLER: Nu mă interesează să fim în centrul atenţiei. Mă bucură atenţia cu care sîntem înconjuraţi, desigur - de pildă, toată experienţa cu Volvo a fost extraordinară şi ne-am simţit răsfăţaţi - dar cred că cel mai important este ceea ce facem. Am face-o oricum cu pasiune, fără să ne dorim atenţia celorlalţi. Apreciez orice formă de atenţie, cu condiţia să fie potrivită. Dar atunci cînd apărem în presă, sîntem trataţi superficial, sîntem asociaţi cu un fel de simbol, dar mai nimeni nu încearcă să înţeleagă ce facem de fapt şi care sînt preocupările noastre. Robert TURCESCU: Nu vreau să politizez discuţia, dar te-ai fi simţit bine dacă ai fi primit un telefon de la administraţia prezidenţială în care să ţi se spună că preşedintele te felicită? Gabriel KREINDLER: N-aş fi simţit nimic. Interesul faţă de noi nu se arată în astfel de forme. Singura formă de interes care ar conta ar fi îmbunătăţirea situaţiei mediului în care vrem să ajungem, a mediului academic şi intelectual. Altfel, nu cer ceva anume, nu am aşteptări pe termen scurt, nu cred că merit ceva. Aş vrea să se schimbe în bine sistemele şcolare. Pe mine, de exemplu, şcoala ca sistem nu m-a ajutat, în schimb m-au ajutat foarte mult profesorii. Rezultatele la care am ajuns sînt o combinaţie între efortul individual şi ajutorul profesorilor. Nu mă aştept ca sistemul şcolar să mă ajute, pentru că nu este menirea şcolii să o facă: şcoala nu are cum să-mi dea un curriculum personalizat. Un telefon de la preşedinte?...