Un simbol pentru liniștea noastră

8 noiembrie 2023   Tema săptămînii

„For fear you will be alone, you do so many things that aren’t you at all.”

Richard Brautigan 

Oamenii sînt animale sociale. Afirmația aceasta nu mai provoacă astăzi ridicări din sprîncene, zîmbete ironice sau exclamații revoltate ca pe vremea lui Darwin. Am acceptat, în cele din urmă, că facem parte din natura care ne înconjoară, că sîntem rude de sînge cu celelalte făpturi care o populează, poate mai puțin înzestrate, ce-i drept, în privința inteligenței și a abilităților cognitive. Nu sîntem speciali prin natura noastră distinctă, chiar dacă ne putem considera speciali, în continuare, prin realizările noastre uluitoare în raport cu natura și ordinea sa. Dar ce înseamnă că sîntem animale sociale? Ei bine, aceasta este o întrebare la care n-am reușit, încă, să găsim un răspuns satisfăcător și, probabil, nu vom reuși prea curînd. O mulțime de însușiri și trăsături care joacă un rol crucial în socializare rămîn în continuare recalcitrante la încercările noastre de a le elucida. De pildă, natura conștiinței. În orice caz, pornind de la descoperirile grandioase ale biologiei evoluționiste și revoluția intelectuală pe care a declanșat-o aceasta, unii s-au grăbit să tragă concluzia că tot ceea ce sîntem este explicabil în termenii evoluției și imperativului nostru de a supraviețui și de a ne reproduce. Un reprezentant de seamă al acestei tabere este, desigur, Richard Dawkins. Reacția la acest determinism biologic entuziast nu a întîrziat să apară. O mulțime destul de pestriță de filosofi și biologi au respins cu indignare determinismul biologic, susținînd că evoluția naturală nu poate explica toate însușirile și strădaniile noastre înregistrate conștiincios, mai mult sau mai puțin precis, în scurta noastră istorie. Omul, au decretat aceștia, este mai mult decît un animal, este o ființă care se creează pe sine prin intermediul rațiunii, trăsătura sa definitorie, depășind astfel rețeaua instinctelor și impulsurilor biologice. Filosoful britanic Roger Scruton este un reprezentant strălucit al acestei atitudini mai conservatoare. Dar captivați de această polemică grandioasă cu privire la implicațiile apartenenței noastre la natură, am uitat să acordăm atenție întîmplărilor aparent mai mărunte din viața noastră socială, schimbărilor care s-au petrecut și continuă să se petreacă în felul în care trăim unii cu alții și în felul în care ne modelăm unii pe alții.

De pildă, faptul că sîntem animale sociale înseamnă că nu putem trăi fără ceilalți, avem nevoie de ei pentru a deveni, cu adevărat, oameni. În absența celorlalți, a celor care au trăit înaintea noastră, a celor care ne însoțesc în prezent și a celor care, sperăm noi, ne vor urma și vor prelua ștafeta proiectelor și idealurilor noastre în viitor, sîntem asemeni unor marionete fără sfori, nu prea știm încotro să ne îndreptăm și de ce să o facem. N-am ști nici măcar să vorbim unii cu alții dacă nu am fi învățați de cei de dinaintea noastră cum să facem acest lucru. Dar ce consecințe decurg de aici sau cum se răsfrînge această trăsătură a noastră asupra felului în care ne mișcăm prin viață? Iată o întrebare pe care ne-am obișnuit să o ignorăm, poate și împinși de prejudecata alimentată de scientismul ultimelor decenii că răspunsul este simplu și trivial. Avem deja o știință care studiază comportamentul nostru colectiv, sociologia, una care studiază comportamentul nostru individual, psihologia, lucrurile sînt clare, am putea gîndi ușurați. Doar că, dacă privim mai îndeaproape ce ne spun aceste științe, o să descoperim că lucrurile nu sînt, nici pe departe, atît de clare în această privință. Pentru că nici comportamentul nostru colectiv și nici cel individual nu rămîn pe loc, nu sînt ceva dat o dată pentru totdeauna, ci se schimbă și se metamorfozează, evoluează permanent laolaltă cu schimbările mai ample pe care le aduc în viețile noastre progresul științific și cel tehnologic. 

De pildă, apariția Internetului ne-a schimbat dramatic viața și comportamentele. Apoi, ceva mai recent, apariția rețelelor de socializare a venit cu o altă schimbare de proporții în felul nostru de a trăi împreună cu ceilalți. Natura noastră socială ne împinge să căutăm constant aprecierea, aprobarea și validarea celor din jur. Înainte de apariția a ceea ce numim astăzi, generic, social media, această nevoie de aprobare și apreciere, care alimentează stima de sine și încrederea în sine, era satisfăcută, aproape în exclusivitate, de grupul de prieteni sau cunoscuți și, în genere, de contactul fizic, mai mult sau mai puțin apropiat, cu ceilalți semeni ai noștri. Ei bine, am putea spune că, odată cu social media, mecanismul acesta al încrederii și aprobării reciproce s-a virtualizat și s-a redus la un simbol: like. Acesta este, desigur, un simbol al aprecierii, însă e un simbol foarte ambiguu și imprecis: ce apreciez atunci cînd îl folosesc și de ce? Nu e niciodată clar pentru destinatar decît dacă explicitez folosirea simbolului prin explicații ulterioare, ceea ce nu facem prea des. Cu alte cuvinte, folosirea acestui simbol al aprecierii lasă mereu loc de interpretare. Iar această ambiguitate dă naștere la o mulțime de confuzii și iluzii în care ne rătăcim fără să ne dăm seama.

Aparent, această virtualizare a vieții noastre sociale e doar o scurtătură menită să ne ușureze traiul. E mai ușor să-ți faci prieteni online, nu-i așa, pe o rețea de socializare, decît în lumea reală. Dar, desigur, cei din lumea virtuală, deși sînt numiți la fel, nu ne sînt, de cele mai multe ori, prieteni în adevăratul sens al cuvîntului. Pentru că prietenia autentică presupune cunoașterea celuilalt, a celui pe care-l numim prieten. Iar cunoașterea presupune comunicare serioasă, cere timp, energie, efort. E limpede că nimeni nu poate avea cinci mii de prieteni în acest sens al cuvîntului „prieten”. Prietenii din lumea virtuală sînt doar niște potențiale surse de like-uri, adică de aprobare și apreciere simbolică. Și, de asemenea, potențiale surse de informație. Dar aceasta este o funcție mai degrabă secundară, aș spune. Mai importantă este prima funcție, aceea de sursă de apreciere și validare. Dacă postez un selfie și primesc o mie de like-uri, mă voi simți bine căci voi interpreta acest lucru drept un semn al aprecierii: mă plac o mie de oameni, deci sînt bine! Dacă primesc zece like-uri, mă voi simți prost, înseamnă că nu arăt bine sau e ceva în neregulă cu mine. Sigur, e posibil să-mi dea prin minte și alte interpretări menite să mă salveze de această concluzie negativă, pot să-mi spun că oamenii sînt invidioși, că nu au apucat să vadă fotografia pe care am postat-o și așa mai departe. Dar, de regulă, ajungem mai greu la astfel de interpretări, mai ales că putem să postăm în mod repetat selfie-uri și rezultatul să fie același.

Consecința dăunătoare pe care o are această scurtătură facilă pentru nevoia noastră de apreciere este ușor de sesizat. Înainte de apariția like-ului, obținerea aprecierii din partea celorlalți presupunea un ansamblu de atitudini și comportamente. Dacă voiam să primesc apreciere și aprobare din partea prietenilor, trebuia să mă comport într-un fel anume în mod constant, în acord cu valorile importante în grupul de prieteni din care fac parte sau chiar în acord cu anumite valori importante pentru noi în genere, ca ființe umane. De pildă, grija față de bunăstarea celui de lîngă mine e o valoare universală, nu e specifică doar unui grup sau unei comunități. Iar acest complex de atitudini și comportamente mă făcea să fiu un anume gen de om, adică îmi modela, cu timpul, caracterul. În lumea like-ului, în schimb, nu mai sînt constrîns să mă comport într-un anume fel, ci sînt mult mai liber. Motivele pentru care se întîmplă acest lucru sînt, iarăși, ușor de sesizat de oricine petrece ceva timp pe o rețea de socializare. Primul este acela că potențialul de a mă conecta cu alții, adică cu alte surse de apreciere, este practic nelimitat: pot să-mi fac cinci mii de prieteni din toată lumea. Ceea ce este mai mult decît suficient pentru nevoia noastră de socializare și apreciere. Al doilea este că mecanismul obținerii reciprocității și aprecierii e mult mai simplu aici: tot ce trebuie să fac ca să primesc multe like-uri (și, deci, multă apreciere) este să dau, la rîndul meu, multe like-uri! Nu toți cei care primesc like-uri din partea mea vor reciproca, însă mulți o vor face. Iar cu timpul voi ajunge să primesc, în medie, foarte multe like-uri pentru că oamenii vor simți, mai mult sau mai puțin, nevoia de a reciproca cu același simbol al aprecierii. Doar că, în felul acesta, rămînem cu toții încremeniți în noi înșine, nu ne mai schimbăm în funcție de anumite valori centrale, nu devenim mai buni, mai grijulii cu cei din jur, mai atenți la nevoile lor. În plus, devenim mult mai superficiali și înclinați către ipocrizie fără să ne dăm seama. Pentru că învățăm să disimulăm cu seninătate. 

Like-ul este, într-adevăr, o scurtătură, o facilitate, e ceva asemănător automatului care ne pregătește cafeaua de  dimineață înainte de a ne trezi. Nu mai trebuie să pun eu ibricul pe foc, să aștept să clocotească apa pentru a adăuga cafeaua, să aștept să se așeze zațul pentru a putea turna cafeaua în cană. Totul e pregătit dinainte și eu doar mă bucur de cafeaua fierbinte deja pregătită. Mașinăria care-mi pregătește cafeaua e o marcă a civilizației, desigur, o tehnologie pusă în slujba confortului meu fizic. La fel este și like-ul, o tehnologie pusă în slujba confortului meu emoțional. Dar orice tehnologie și orice scurtătură ne dau ceva și, în același timp, ne răpesc ceva sau ne expun la riscuri noi și neprevăzute. Înainte de apariția automatului de cafea, pregătirea cafelei era un soi de ritual, o succesiune de pași atenți și personalizați care duceau la un rezultat așteptat cu nerăbdare și, apoi, savurat cu recunoștință. Mașina, în schimb, nu mai are nimic de ascuns și nu mai e nimic de personalizat: rezultatul, adică lichidul care-mi umple cana, e același pentru toți cei care o folosesc. Iar riscul cu care vine, tocmai datorită acestei dezvrăjiri a unei practici și ușurințe cu care ne oferă cana de cafea, este acela de a abuza, desigur, de cafea. Același lucru se poate spune și despre like ca tehnologie pentru sufletul și mintea noastră. Înainte de apariția sa, aprecierea pe care o obțineam de la cei din jur presupunea efort și, prin urmare, era primită cu recunoștință. Un efort redutabil, de multe ori, care ne înclina să fim prudenți și cumpătați în căutarea aprecierii, să nu abuzăm. Odată cu like-ul, efortul a devenit nesemnificativ, trebuie doar să apăs un buton și, ca prin minune, voi primi la rîndul meu apreciere. 

O altă consecință care poate fi pusă tot pe seama abuzului de apreciere simbolică pe care o putem obține prin intermediul like-ului este însingurarea noastră din ce în ce mai mare. În lumea virtuală, interacțiunile sociale sînt mai degrabă superficiale, sanitarizate discret, dar sigur de tot soiul de reguli menite să ne protejeze. Dacă nu-ți place de cineva, poți să-l blochezi și dispare ca prin minune din lumea ta. Dacă vrei să nu primești comentarii care să te deranjeze, poți să restricționezi comentariile la postările tale și așa mai departe. Pe scurt, în lumea virtuală, cea pe care ne-o construim fiecare dintre noi pe o rețea de socializare, sîntem atotputernici. Dar toate aceste mecanisme cu rol de protecție contribuie la eliminarea acelor tensiuni și asperități care însoțesc, în mod inevitabil și firesc, interacțiunile sociale reale. În realitate, nu poți fi plăcut de toată lumea și nu poți să placi pe toată lumea. În virtualul unei rețele de socializare, poți să obții fix acest lucru: poți să te închizi în bula ta, asigurîndu-te că cei care fac parte din ea sînt oameni pe care-i placi și oameni care te plac. În felul acesta, interacțiunile noastre cu ceilalți devin treptat superficiale și neînsemnate, ajungem să fim asemeni monadelor lui Leibniz, niște entități opace, care interacționează cu alte entități la fel de opace doar exterior și superficial, fără schimbări semnificative pe dinăuntru. Zidurile pe care ni le oferă lumea virtuală pentru a ne proteja sensibilitățile ajung să ne izoleze, de fapt, de ceilalți. Și astfel, devenim din ce în ce mai singuri și, în același timp, din ce în ce mai fragili pe dinăuntru. Fenomenul în sine nu este, am putea spune, o noutate. De pildă, în căutarea confortului fizic, am ajuns să avem o relație doar tangențială și instrumentală cu natura. Pentru mulți dintre noi, idealul unei vieți bune pentru trup este un trai cît mai bine protejat de vicisitudinile naturii și cît mai ușor. Efectul este, desigur, tocmai fragilizarea trupului pe care vrem să-l protejăm. 

Seduși de optimismul debordant al progresismului, am putea fi tentați să credem că socializarea virtuală și toate uneltele pe care ni le pune la îndemînă sînt doar o modă trecătoare, ceva ce va dispărea sau va deveni neînsemnat odată cu trecerea timpului și cu apariția altor unelte și tehnologii pentru bunăstarea și liniștea noastră sufletească. Dar să nu ne facem iluzii: nevoia de apreciere și ușurința cu care o putem obține în lumea virtuală sînt prea mari pentru ca simbolul acesta aproape neverosimil prin simplitatea și puterea sa, like-ul, să dispară prea curînd. Pe de altă parte, nu avem motive nici să disperăm și să alunecăm către un pesimism cenușiu cu privire la dependența noastră de tehnologie, o altă atitudine foarte la modă astăzi. Putem să ne echilibrăm puțin viața lăuntrică evitînd să abuzăm de acest simbol menit să ne ofere liniște sufletească. Așa cum putem face și în alte privințe, de pildă evitînd să ne ghidăm doar după confortul fizic și după lipsa de efort în obținerea lucrurilor pe care ni le dorim în viață. Pentru că drumul pe care-l parcurgem pentru a ajunge acolo unde țintim să ajungem este, de regulă, la fel de important ca și ținta în sine. În plus, atunci cînd totul devine facil și ușor de obținut, cum mai putem decide ce merită cu adevărat urmat și căutat în viață? 

Socializarea reală ne pune la treabă, cum se spune, ne silește să lucrăm cu noi înșine, să ne ajustăm și să ne schimbăm. Dar e un efort care merită făcut dacă ne dorim să aparținem cu adevărat unei comunități, să nu ne mai simțim singuri și să putem avea interacțiuni autentice și profunde cu cei din jurul nostru. Pentru asta nu e nevoie de nici o revoluție personală, nu trebuie să renunțăm complet la socializarea virtuală, așa cum ne vine uneori să facem, să ieșim de pe Facebook, de pildă (și eventual să anunțăm această ieșire, mai mult sau mai puțin melodramatic, tot pe Facebook), căci acest act de revoltă ar fi mai degrabă un exces și ne-ar putea fi dăunător. Lumea virtuală și rețelele de socializare fac deja parte din viața noastră de zi cu zi, nu putem scăpa de ele fără să pierdem o parte din noi înșine, așa cum nu putem scăpă de multe alte minuni ale tehnologiei fără să ne răpim singuri o parte din ceea ce a ajuns să ne definească astăzi. Dar putem să le controlăm și să nu ne lăsăm controlați de ele. E și acesta un efort, desigur. Dar merită să-l facem. Așa cum merită, măcar din cînd în cînd, să mai punem ibricul pe foc și să ne facem o cafea prin metoda tradițională. O să dureze mai mult, dar o să ne bucurăm mai mult de ea.            

Laurențiu Staicu este consilier filosofic și profesor la Universitatea din București, Facultatea de Filosofie, și directorul Centrului de Cercetări în Logica, Filosofia și Istoria Științei din cadrul aceleiași universități.

Mai multe