Un proiect conservator pentru România

28 iunie 2009   Tema săptămînii

Există cîteva " nu multe! " puncte de consens în România. Unul dintre ele: toată lumea e de acord că ţara trece printr-o gravă derivă morală. Consensul dispare însă cînd începe discuţia despre locul crizei morale în complexul de crize specifice (i.e. criza economică, criza instituţională, criza sistemelor de educaţie, sănătate, justiţie etc.) care alcătuiesc criza mare, generală, istorică, a României acestor ani. Cei mai mulţi spun că criza morală este un epifenomen, o consecinţă, poate, a altor crize. Criza morală ar fi un fel de criză produsă de alte crize pe care le potenţează ea însăşi, printr-un feed-back otrăvitor. Alţii spun că, dimpotrivă, criza morală este cauza principală a mulţimii de crize pe care le constatăm peste tot. Dintre aceştia, se aleg conservatorii. Conservatorii detestă egalitarismul şi ţin să ducă ideile pînă la cele din urmă consecinţe. Prin urmare, conservatorii resping prostia repetată pînă la saţietate, anume pentru a i se conferi rang de truism, după care este firesc în democraţie ca politicienii să fie precum poporul. Ideea că politicienii sînt un eşantion reprezentativ al poporului nu este nimic altceva decît alibiul (i)moral al actualei clase politice, care îşi scuză viciile şi diformitatea prin aceea că şi poporul le are. Mai întîi, nu e atît de sigur că poporul chiar suferă de toate bolile politicienilor. Dar, cu adevărat important, conservatorul crede, dimpotrivă " că politicienii sînt elita unei naţiuni. Prin urmare, au alte trăsături decît cei mai mulţi fără a fi însă o cu totul altă specie. Cea mai importantă diferenţă între politician şi simplul cetăţean este aceea că primul are capacitatea interioară de a asuma responsabilităţi mai mari decît cel de-al doilea. Deocamdată, prea puţini oameni politici români au dovedit că posedă această trăsătură distinctivă. Prin aceasta, prea puţini oameni politici de astăzi sînt oameni politici cu adevărat. Ei sînt ca toţi ceilalţi cetăţeni " poate chiar mai rău decît ei " şi deţin demnităţile publice oarecum fraudulos. Ei au participat la o competiţie politică fără să fie eligibili şi au sfîrşit prin a fi aleşi pentru că nu au funcţionat criteriile preventive preliminare lansării în cursa democratică pentru demnitate. Astfel, criza clasei politice de la noi este, înainte de orice, o criză de responsabilitate. Puterea politică este privită de prea mulţi politicieni ca un spaţiu al scutirii de responsabilitate, ca un loc în care se evadează din lumea responsabilităţilor fireşti. Nicidecum ca un loc în care se asumă toate responsabilităţile cetăţeanului obişnuit şi altele, grele, în plus. Încăpăţînarea cu care un vast grup de deputaţi se opune accesului justiţiei la fostul prim-ministru Adrian Năstase ne spune tocmai asta. La fel, ascunderea parlamentarului sub votul grupului său politic sau a întregii Camere din care face parte. Cazul Adomniţei, care a votat ca deputat mărirea salariilor cadrelor didactice " deşi, ministru al Educaţiei fiind, era împotrivă ", sub motivaţia că întreaga Cameră a fost luată de val şi el singur nu s-a putut opune este, şi el, revelator. România trebuie să treacă printr-un moment conservator. Un moment de regăsire a unui sine de mult uitat. Şi, totodată, un moment de edificare. România mi se pare pregătită pentru un asemenea moment. În mod constant, sondajele de opinie arată opţiunea naţiunii pentru setul de valori conservatoare: familie, credinţă, justiţie (nu neapărat socială!), ordine publică, şcoală etc. În mod constant, această naţiune a schimbat puterea politică de cîte ori a fost chemată la urne. Aşadar, românii nu par a fi conservatori în sensul refuzului schimbării, ci conservatori în sensul căutării neliniştite a acelei guvernări care să consoneze cu valorile şi aşteptările lor. Proiectul pe care conservatorii ar trebui să-l propună României trebuie să urmărească liniile de forţă ale statului minimal în economie şi maximal în etică. Concret, asta înseamnă un stat care este preocupat în primul rînd de propăşirea sectorului privat, şi nu de propria dezvoltare. Mai departe, statul maximal în etică nu înseamnă deloc că statul devine un educator etic, un arbitru al moralei sau şi, mai grav, un judecător moral. Pur şi simplu, guvernanţii asumă ideea hegeliană după care statul este o realitate etică. Mai precis, guvernanţii sînt pe deplin conştienţi că orice gest al statutului, fie formalizat în legi, hotărîri de guvern sau ordine ministeriale, fie neformalizat, în declaraţii publice, răspunsuri, comentarii, explicaţii ori puncte de vedere, are o încărcătură etică formidabilă. Înainte de a furniza soluţii prin politici publice sau odată cu aceste politici, statul emană o anumită etică. Un anumit semnal etic însoţeşte şi transcende orice act guvernamental. Această etică se impune imediat în socialul românesc, vulnerabil şi extrem de influenţabil cum este. Vorba veche care spune că "peştele de la cap se-mpute" explică perfect starea României de azi. După ce vreme de aproape un secol statul român a nesocotit cu totul dimensiunea etică a acţiunii sale sociale, economice şi politice, e firesc să trăim într-o societate debusolată moral, în care ierarhiile binelui şi răului sînt fluide. Aşa se face că aşteptarea publică în ceea ce priveşte orice guvernare se rezumă la vorbele "să fure, domn’e, că nu le zice nimeni nimic, dar să şi facă ceva". Nimic mai înspăimîntător pentru orice conştiinţă cît de cît vie! În pandant, sîntem sub puterea unei alte prejudecăţi nocive: se spune că nu poţi fi eficient, dacă eşti moral, şi că nu poţi fi moral, dacă eşti eficient. Imoralitatea eficienţei cunoaşte şi o variantă blîndă: amoralitatea eficienţei. Dacă întrebi, foarte mulţi români îţi vor spune că nu sînt interesaţi de un guvern moral, ci de un guvern eficient. Mesajul conservator este acela că nu poţi fi eficient şi imoral în acelaşi timp. Mai exact, eficienţa imorală are respiraţie scurtă, iar ceea ce se construieşte astfel devine, pe termen lung, dăunător. Mai sînt unii care îl aplaudă pe Hitler pentru că a construit drumuri sau pe Ceauşescu pentru că a construit blocuri. Şi totuşi, lumile construite de Hitler şi de Ceauşescu au produs atîta suferinţă şi atîta moarte! Mesajul conservator, pe de altă parte, asumă riscuri. Riscul lucidităţii, al clarităţii morale este imens pentru orice politician actual. Şi totuşi, România are acum mai mult decît oricînd nevoie de o asemenea guvernare. Pînă la urmă, bunul simţ şi prudenţa sînt cuvintele cheie pentru un conservator. Iar succesul unei guvernări sensibile la rigorile bunului-simţ este garantat. Chiar dacă este o guvernare riscantă în sens populist. Conservatorii sînt cei care cred că lumea e unitară, şi nu spartă în bucăţi. Tocmai de aceea, conservatorul nu va privi niciodată prezentul ca atare. Societatea este, din punctul de vedere al conservatorului, suma celor care au fost, a celor care sînt şi a celor care vor fi. De aceea, pentru o decizie cu magnitudine, acordul celor prezenţi este o condiţie doar necesară, însă nu şi suficientă. Aici se distanţează conservatorul de liberalul de dreapta, care idolatrizează contractul şi ridică libertatea voinţei ca rang de principiu ordonator, cam cum e în dreptul civil napoleonian. Liberalii cred că acordul de voinţă al părţilor, al guvernanţilor şi guvernaţilor într-o ipoteză politică permite orice. Orice decizie luată cu acest acord este perfect legitimă. Conservatorii au reticenţe în faţa acestui fel de a guverna, pentru că ei cred că există ceva dincolo de voinţele noastre, ceva ce trebuie respectat. Se cheamă tradiţie, în unele abordări, alţii îi spun Dumnezeu, sînt şi dintre cei care vorbesc despre natura umană imuabilă sau despre ordinea naturală a lumii. Acum, eu îi spun "bun-simţ". Oricum s-ar numi, existenţa unei realităţi paradigmatice superioare, care cenzurează deplina libertate a voinţei este de esenţa viziunii conservatoare şi marchează, cred, cea mai importantă diferenţă faţă de liberalii de dreapta. Liberalii ar spune că orice este negociat şi acceptat este permis. Conservatorii spun că produsul unei astfel de negocieri trebuie să fie conform unor principii fundamentale care trebuie asumate ca atare. În momentul în care un liberal spune, din raţiuni de principiu, "nu se poate", unei soluţii acceptate de toate părţile, devine conservator. Adesea, propaganda oricărui totalitarism spune că viitorul e mai important decît prezentul şi îi cheamă pe cei prezenţi să se sacrifice pentru viitor. Adesea, propaganda totalitară spune că cei mai virtuoşi oameni din trecut s-au sacrificat pentru noi şi tocmai de aceea sînt virtuoşi. O atare viziune se află în afara conservatorismului. O guvernare conservatoare nu poate chema pe nimeni la sacrificiu. Pur şi simplu, o guvernare conservatoare spune limpede că tot ceea ce s-a acumulat în trecut trebuie să stea la baza acumulărilor viitoare, chiar dacă e vorba despre o reformă. Ideea că politicienii conservatori nu sînt reformişti este, iarăşi, un fals odios. Nu cred că Marea Britanie a cunoscut vreo reformă mai profundă în secolul trecut decît cea impusă de Margaret Thatcher, iar Statele Unite " un reviriment moral, economic, politic şi social mai spectaculos decît cel din vremea celor două administraţii Reagan. În România, încă se aud voci care cer să uităm trecutul. E imposibil! Conservatorii ştiu că oamenii nu uită la comandă. Mai sînt şi unii care spun că trebuie să ne pese numai de prezent. E la fel de fals. Orice om este produsul prezent al trecutului său şi trăieşte în prezent sub determinarea proiectelor, a speranţelor sau ambiţiilor sale mereu orientate spre viitor. În esenţă, conservatorismul este un recurs la luciditate. O lepădare de iluzii. Transformarea speranţei în iluzie este foarte periculoasă şi tocmai asta spune conservatorul. De asemenea, delirul lucidităţii dus pînă la inuman, cam ca la Nietzsche sau la Cioran, ori aşa cum guvernează Caligula în celebra piesă a lui Albert Camus, este la fel de dăunător ca şi legănarea în iluzii şi angajarea în proiecte de "inginerie socială". Lumea nu se schimbă cu program politic. Lumea se schimbă de la sine, iar conservatorul tocmai acest gen de schimbare susţine şi protejează. De fapt, conservatorul propune o relaţie respectuoasă, serioasă şi decentă cu realitatea. Sever Voinescu este deputat din partea Partidului Democrat-Liberal.

Mai multe