Un post de radio

9 martie 2008   Tema săptămînii

Aveam şase sau şapte ani, locuiam într-un apartament de pe Calea Moşilor, înfrigurat iarna, se mai oprea şi lumina, nu prea aveam ce face, ne vîram toţi trei sub plapumă, deşi purtam halate groase, de molton, identice. Stăteam pe acea canapea vernil cu dungi negre pe care reuşeau să se caţere gîndacii de bucătărie (şi tremuram la gîndul că unul dintre ei mi se va strecura în gură în timp ce dormeam). Tatăl meu dădea drumul la radio - un aparat "Gloria", parcă -, avea şi o cască pentru o singură ureche, pe care o folosea, atunci cînd mama sugera că s-ar putea să-l audă vecinii, ascultau treburi politice, nu mă interesau, dar mă incitau, fiindcă erau împotriva lui Ceauşescu, ceea ce pentru mine însemna un mare şi periculos secret la care eram, într-un fel, părtaşă. La un moment dat, mama se ridica din pat ca să vadă dacă au venit gazele şi să se apuce de gătit. Tot ce mai ţin foarte bine minte erau acele acorduri cu pîrîituri din Rapsodia română ce anunţau emisiunea Actualitatea românească, un fragment de muzică care m-a emoţionat şi atunci cînd am văzut filmul lui Alexandru Solomon - Cold Waves / Război pe calea undelor şi cînd am aflat mai multe (şi, de fapt, ceea ce era necesar să ştiu) despre Radio "Europa liberă". M-a emoţionat nu pentru că postul de radio ar fi reprezentat ceva pentru mine, nici n-ar fi avut cum, ci pentru că m-a dus cu gîndul la propria copilărie, destul de tristă de altfel, dacă o privesc retrospectiv. Şi pentru că mi-a amintit de acele momente misterioase şi tihnite, în acelaşi timp, în care o familie se aduna în jurul unui aparat de radio, ca şi cum s-ar fi strîns în jurul acelei mese pe care o visam pe atunci, încărcată cu fripturi, banane şi cu bomboane cubaneze din belşug. Este vorba despre o copilărie pe care mi-o recunosc acum asemănătoare cu alte mii de copilării ce se petreceau în apartamentele alăturate, pe străzile alăturate. Nu ştiu dacă ei, ceilalţi copii, aveau halate de molton, ştiu însă că erau pioneri ca şi mine şi că multe dintre mamele lor le călcau cravatele, avînd drept fundal vocile de la "Europa liberă". După premiera filmului lui Alexandru Solomon am asistat la cîteva reacţii ale celor ceva mai tineri decît mine (şoimi ai patriei pe atunci sau şi mai mici). Unii erau încîntaţi să recupereze un trecut necunoscut lor pe care preferau să nu-l judece, alţii erau sceptici şi, în fond, era dreptul lor să fie. Vorbeau despre ce se întîmpla în ţară, despre toată mizeria pe care o ştiau din poveşti, despre comunismul pe care oamenii îl credeau etern şi continuau să plece capetele, în timp ce aşa-zişii disidenţi de la München, un oraş al lumii libere, doar vorbeau, căci aveau ceea ce nouă ne lipsea - libertatea de expresie, în schimb, nu încurajau, nu blamau, nu îndemnau la nimic, nu ajutau cu nimic. Lor le recomand să citească mărturia lui Nicolae Ion din Sinteşti. În rest, tata avea maşină de scris, nedeclarată la Miliţie, şi scria poezii, iar mama îl trăgea de mînecă pe stradă ca să nu mai înjure regimul că îl leagă. Pentru ei şi pentru alţii asemeni lor, tema nu este doar un deloc confortabil remember, în cazul în care ar putea să uite vreodată. (A. P.)

Mai multe