Un pluguşor

21 decembrie 2016   Tema săptămînii

Totul a pornit de la o ilustrație din manualul de română după care învățau toți copiii din ultimul deceniu comunist: în acuarelă, cu niște urători bine ascunși sub căciuli și fulare, nemaiîncăpîndu-și în piele de bucuria cernută sub forma unor fulgi uriași. Lecția se numea „Plugușorul“ și trebuia știută pe de rost, ca toate celelalte poezii din carte. Mai era puțin pînă la vacanță, se dădeau ultimele note, se încheiau mediile. Profesoara, conștiincioasă cu asupra de măsură cînd era vorba de cele politice, ne-a mai dictat în caiet un „Plugușor“ găsit într-un Cutezătorii mai vechi. Puteam să-l memorăm pe oricare, avea să ne asculte pe toți în ultima săptămînă și era vai de noi dacă nu ne descurcam. Încă nu ninsese, îmi amintesc și acum drumul înghețat pe care mă duceam la școală, iarba uscată pe fața roșie a pămîntului de munte, bruma care albea diminețile, ca să nu se topească nici pînă seara. Cum mergeam vreo trei kilometri pînă la școală, puteam repeta de cîteva ori în gînd poezia de peste zece strofe. O învățasem puțin mai greu decît pe altele care îmi intrau în cap încă de la prima citire. „Aho, aho, copii şi fraţi, / Staţi puţin şi nu mînaţi / Şi urarea mi ascultaţi / C-am pornit-o de cu zori / Prin ţară colindători / Prin oraşe, prin comune / Cu urările străbune / De viaţă, de sănătate / La constructorii voinici, / La mineri, la-nvăţători / Că ni-e ţara cîmp de flori / Răsădit de muncitori / Tînăr să se-nalţe-n soare / Cu uzine, cu ogoare/ Şi cu vise minunate (…) Ia strîngeți-vă, flăcăi / Și sunați din zurgălăi / Să răsune munți și văi / Hăi, hăi!“ Și nu se termina textul aici, urmau multe altele, culminînd cu urările pentru iubitul conducător: „Cîntînd dragostea fierbinte / Pentru bravul preşedinte / Reales de-al ţării For / Şi de întregul popor / Să ne fie înainte / Înţelept conducător / Nalt exemplu, far şi zbor…“, adică acelea la care nu trebuia să te poticnești cînd recitai.

Tovarășa a început să ne asculte, însă nu ca de obicei, doar ridicîndu-ne în picioare în bănci. Pentru că-și dorea să confere o mai mare solemnitate momentului, ne-a scos pe rînd în fața clasei. Primul a fost un băiat, apoi i-au urmat una după alta trei fete. Strigau „Plugușorul“ serios, cu un fel de patos, adică așa cum văzuseră la televizor că fac actorii. Următorul copil, cel mai mititel din clasă, o fetiță cu părul numai cîrlionți, Corina, care nu se știa de ce nu creștea la fel ca noi, ceilalți, a fost cel care a schimbat reprezentația. Avea un glas subțirel de tot, s-ar fi potrivit în roluri de albinuțe sau fluturași dacă la piesele pentru „Cîntarea României“ ar fi existat astfel de personaje. Momentul de glorie al vieții ei fusese cel în care jucase rolul mioriței din sceneta cu păstorul, cel care mi plăcuse cel mai mult din tot ce se prezentase în acel an de către noi, copiii, în sala înghețată a Casei de Cultură.

Acum, în fața clasei, a ezitat puțin, dar apoi a tras aer în piept și-a început să spună „Plugușorul“. Nu faptul că-l știa „ca pe apă“ m-a nedumerit, ci nevoia de a-și îngroșa bărbătește glasul, dorința de a-l face să sune mai puternic și, prin asta, mai convingător. Acela, mi-e limpede acum, a fost momentul în care m-am întrebat deodată dacă se găseau numai băieți în ilustrația din manual pe care o cercetasem de nu știu cîte ori mai înainte. Nu, nici vorbă, chiar în prim-plan se vedea o fată cu gura pînă la urechi. Totuși, mi-am zis imediat, adevăratul „Plugușor“, nu cel pe care-l turuiau copiii, pe rînd, cu spatele aproape lipit de catedră, ci acela pentru care se pregătea fratele meu mai mare – deja își făcuse rost cu mare greu de staniolul cu care să și împodobească boii miniaturali ciopliți din lemn, avea și biciul potrivit, pocnea minunat din el, iar clopoțelul suna cristalin, îl auzisem clinchetind atunci cînd se întîlnise cu alții din ceată –, ei bine, acest „Plugușor“ nu era niciodată performat de fete. Grupul era bărbătesc, cuvintele trebuiau să sune mai tare, aveau tăietură precisă, în armonie subliminală cu entuziasmul pe care-l presupunea trecerea într-un an nou. Așa era din moși-strămoși, cum tot din vremi imemoriale rămăseseră și celelalte obiceiuri. Dacă plugușorul era al băieților, oare colindatul era al fetelor? Nu, deși eu mersesem în cîțiva ani doar cu verișoara mea cea cu glas îngeresc și cîntaserăm „Deschide ușa, creștine“ pe la o mulțime de uși unde oamenii ne primiseră bucuroși, cu prăjituri, cu mere, nuci și cu bani. În cele mai multe grupuri de colindători se găseau însă și băieți. Iar mai apoi, oamenii mari, cînd se colindau în seara cea sfîntă, mergînd de la o casă la alta ca să se bucure împreună de miracolul Nașterii, erau bărbați și femei deopotrivă. Nici cu „Steaua“ n-am mers niciodată, se dovedea tot treabă de băieți. La fel și „Irozii“, unde trebuia să te pregătești cu mult timp înainte, nu doar să-ți faci rost de costume, ci mai ales să-ți știi foarte bine replicile, fiindcă nu se putea să te faci mai tîrziu de rușine. Cît despre „Capra“, nici nu se putea imagina că sub măști și sub ciudatele costume s-ar putea găsi o fată, cum să strige ea „Ța, ța, ța, căpriță, ța / Te-am adus din Africa“?

Prin urmare, am tras în grabă concluzia că acolo, în nordul meu transilvan, numai colindul era al tuturor, fete și băieți, copii și oameni mari, tineri și bătrîni. Și nu m-aș fi gîndit niciodată la asta dacă micuța Corina nu și-ar fi îngroșat bărbătește glasul în fața clasei. Și-apoi, fiindcă tovarășa n-a avut timp să ne verifice chiar pe toți, am putut să mi-l îngroș și eu, în gînd, în timp ce mă întorceam spre casă și-mi ziceam „Plugușorul“, pe cel adevărat, pe care-l știam foarte bine. Și-am continuat să-l spun în fiecare decembrie în care băieții din familia mea își făceau cetele, fiindcă era săltăreț, entuziast, cu viață. I l-am zis și băiatului meu, o singură dată și cu destule poticneli, căci între timp mi s-au mai șters versurile din minte. Cît despre colinde, deși n-am cine știe ce auz muzical, le cînt în fiecare seară din săptămînile de dinaintea Crăciunului. Pe ele nu le pot uita. 

Ioana Nicolaie este scriitoare. Cea mai recentă carte publicată este Lomografii (Humanitas, 2015).

Mai multe