„Un personaj şi fărîme de adevăr“ - interviu cu regizorul Tudor GIURGIU
Cum aţi ajuns să faceţi un film pornind de la cazul procurorului Panait?
În 2002, ţin minte că am decupat cîteva articole din presa vremii, dar fără să am o convingere clară că e un bun subiect de film. În toamna lui 2007, am simţit nevoia să caut un subiect de film foarte personal, îmi doream să pot vorbi despre experienţa proprie de la TVR, despre naivitatea cu care am crezut că un sistem putred se poate schimba într-un timp foarte scurt, despre presiuni şi compromis, despre conflictul dintre propriile valori morale şi cele ale sistemului. Mi-am reamintit astfel de cazul Panait şi am început să recitesc articole, să caut pe Internet tot ce se putea găsi despre procuror şi, în foarte scurt timp, mi-am dat seama că povestea e mult mai puternică şi mai complexă decît mi-aş fi putut imagina. În primul rînd, nu-mi venea să cred tot citeam despre România anului 2002, despre corupţie, bani negri, servicii secrete implicate pînă în gît în tot felul de afaceri şi luptîndu-se între ele pentru o poziţie dominantă. Aveam senzaţia că parcă trăisem în altă ţară. Or, în acest context, gestul disperat al unui procuror tînăr, un vîrf al generaţiei sale, rămas singur şi supus unor presiuni inimaginabile, ei bine, gestul lui final căpăta o cu totul altă semnificaţie.
Cum gestionezi un astfel de caz?
Am început de la o lectură aprofundată a tuturor materialelor care au legătură cu subiectul. Îmi fac scheme, iau notiţe, subliniez tot ce mi se pare important pentru poveste. Fac un document separat cu tot ce nu înţeleg sau nu mi-e clar din detaliile reale ale întîmplării. În cazul de faţă, am primit multe documente şi dosare de la fostul procuror Alexandru Lele din Oradea (cel anchetat de Panait) care m-au copleşit total. Erau zeci de nume şi zeci de firme implicate în contrabanda cu produse petroliere descoperită de Lele. A durat mult pînă am înţeles schema savantă prin care lucrau evazioniştii, după cum la fel de mult timp mi-a luat să deprind un anume limbaj profesional folosit de magistraţi şi avocaţi. Apoi am început să mă întîlnesc cu oameni din anturajul lui Panait. Un rol esenţial a avut atunci colegul meu Vlad Trandafir, care m-a ajutat în toată perioada de documentare, a făcut fişe pentru fiecare personaj implicat în cazul Panait, de la Tănase Joiţa şi Rodica Stănoiu pînă la colegii şi rudele procurorului. Am lucrat împreună o cronologie a cazului, am pregătit seturi de întrebări pentru toţi cei cu care ne-am întîlnit.
Cît documentezi acea realitate şi cît ajungi s-o ficţionalizezi?
Am avut multe momente de pauză forţată în timpul scrierii primelor drafturi de scenariu tocmai pentru că îmi imaginam filmul ca fiind o oglindă extrem de fidelă a realităţii. Eram obsedat să urmăresc la sînge modul în care s-au întîmplat evenimentele şi să le găsesc apoi un echivalent filmic potrivit. Această preocupare pentru o excesivă acurateţe şi reflectare întocmai a realităţii s-a întors ca un bumerang împotriva noastră. Aveam multă informaţie şi cazuistică, ne lipseau însă personaje care să evolueze cu adevărat, un conflict şi o tensiune dramatică. Într-o versiune mai veche de scenariu, procurorul Cristian Panduru era aproape perfect. Bun, disciplinat, bine pregătit, incoruptibil. Lucian Pintilie mi-a spus, după ce a citit scenariul: „Dragă, nimeni nu vrea să vadă filme despre personaje impecabile, cu o conduită morală ireproşabilă. Arată-i erorile, slăbiciunile, compromisurile. Fă-l om“. Din acel moment, împreună cu Loredana Novak, ne-am permis nişte libertăţi pe care nu ni le luaserăm pînă atunci.
E un demers detectivistic?
Da, am făcut şi pe detectivul. Repet, am fost în situaţia de a face un film despre un om pe care nu l-am cunoscut în viaţa mea. E drept, o persoană publică, dar fără anvergura personalităţilor care apar în cărţile de istorie sau în show-uri TV. A fost un proces complicat de a construi un personaj de ficţiune pornind de la multe fărîme de adevăr, practic un puzzle format din toate discuţiile avute cu prieteni, rude sau martori. Mi s-a întîmplat de multe ori să ajung la capete de drum, să mă înfund în tot felul de detalii neimportante, după cum au fost şi oameni care, pur şi simplu, nu au vrut să stea de vorbă cu mine. Le aflam adresa din dosare şi mergeam peste ei. N-a fost deloc amuzant.
Ce surprize v-a rezervat acest caz?
Au fost coincidenţe, mai degrabă care m-au făcut să cred că, poate, nu e întîmplător că am ajuns să fac acest film. Cristian Panait era aproximativ de vîrsta mea, era fan al echipei de fotbal Dinamo Bucureşti (şi eu sînt „cîine roşu“), mergea la karaoke cu prietenii într-un bar din Teatrul „Ţăndărică“, loc frecventat şi de mine în perioada studenţiei, iar în timpul casting-ului, am ales un actor pentru un rol, fără să dea nici o probă. George Remeş, actorul în cauză, a fost studentul lui Panait şi a fost extrem de surprins să vadă ce propunere i-am făcut.
V-a fost frică vreun moment?
Cînd am filmat pe terasa de unde s-a aruncat Panait în gol, acasă la mătuşa lui. Îmi era teamă că nu voi putea capta, la intensitatea pe care mi-o doream, cel mai important moment din film. De fapt, era aiurea să „regizez“ cerebral, „la rece“, un moment extrem de dramatic, să vin cu o listă de cadre bine stabilită de dinainte, eventual cu un
pregătit minuţios, în condiţiile în care toată echipa era emoţionată şi actorul din rolul principal de-abia îşi găsea locul.
La ce gen de reacţii vă aşteptaţi?
Cred că vor veni mulţi români la film din interes şi curiozitate. M-aş bucura ca filmul să emoţioneze şi să mişte nişte conştiinţe. La modul ideal, filmul ar putea genera măcar o reparaţie morală adusă procurorului Panait: pedepsirea (sau măcar cunoaşterea) celor vinovaţi pentru determinarea sinuciderii. Ei sînt încă liberi, iar cei care l-au scos nebun, post-mortem, lucrează încă în justiţie.
e primul film la care am lucrat cu gîndul că îmi propun o misiune mai importantă decît a aduna mulţi spectatori şi a obţine premii pe plan internaţional, obiective pe care toţi cineaştii le au înainte de premieră. Filmul ăsta trebuie să le arate tuturor celor care se luptă cu sistemul că nu trebuie să ţii capul plecat, că merită să te lupţi pentru valorile şi principiile tale.
a consemnat Ana Maria SANDU