"Un pahar de vin pe zi nu strică în principiu nici unui om sănătos"

- interviu cu medicul neurolog Bogdan O. POPESCU -

Se susţine şi ştiinţific maxima „In vino veritas“?

Cînd eram mic mă punea tatăl meu să deschid Larousse-ul (mai precis Petit Larousse illustré), care a rămas un dulce al copilăriei mele din comunism. Am avut norocul să învăţ de mic suficientă franceză încît să pot beneficia de această plăcere bibliofilă. Ei bine, pentru cititorii Dilemei vechi este clar că Larousse-ul are fix la mijloc un set de pagini colorate diferit (în cazul meu roz) cu Locutions latines et étrangères. Le-am citit, pe rînd, pe toate, şi mi se pare că au amprenta lor substanţială de adevăr. La in vino veritas stă scris (iertare pentru traducerea personală): „Vrea să spună: omul este expansiv după ce a băut vin; adevărul, pe care nu l-ar spune altfel, îi scapă după ce bea“. Ştiinţific se susţine. Creierul are zone (corticale, adică de substanţă cenuşie situate la suprafaţă), mai ales în lobii frontali, care inhibă pornirile şi comportamentele noastre de orice tip, în funcţie de morală sau de interesele noastre. Alcoolul este capabil să inhibe aceste arii, ca atare inhibiţia iniţială nu mai funcţionează, şi atunci spunem lucruri pe care nu le-am spune dacă nu am bea.

Ce se întîmplă în creierul omului cînd bea un păhărel? Dar cînd mai bea încă un păhărel?

Se întîmplă foarte multe lucruri, unele pe care le ştim, dar şi altele, pe care probabil nu le ştim încă. Spre exemplu, alcoolul în cantităţi mici, mai ales sub formă de vin (roşu), consumat zilnic, are calitatea de a proteja creierul de evenimente vasculare (accidente vasculare cerebrale) şi de a reduce influenţa negativă a colesterolului. În cantităţi mari însă, poate afecta creierul dramatic, de la a produce moartea neuronilor, atrofie cerebrală şi demenţă, pînă la sindromul Wernicke-Korsakoff, care se caracterizează prin deficite atît neurologice, cît şi psihiatrice majore. Un păhărel e în regulă, e bun pentru o discuţie afectuoasă cu prietenii sau pentru creativitate. Şi e şi în tradiţia noastră de masă şi de a fi împreună, ca oameni.

Prin ce minune timizii devin vorbăreţi la o masă la care se bea?

Mie îmi plac oamenii timizi. Ei dovedesc o anumită decenţă, puritate, sînt opusul îngîmfaţilor şi bădăranilor, din păcate atît de pregnanţi şi de puternici în zilele noastre. Cu toate astea, timiditatea poate fi un handicap pentru succesul în viaţă. Mă gîndesc, spre exemplu, la studenţii timizi, care întotdeauna pierd măcar un punct la examenele orale. Sau la îndrăgostiţii timizi, care nu îşi pot mărturisi în momentul oportun, de graţie, sentimentele. Rog să-mi fie iertate toate judecăţile pseudoştiinţifice din acest interviu. Ele nu se bazează pe experimente ştiinţifice, ci pe anumite cunoştinţe şi pe intuiţia mea de neurolog. Aşadar, vin şi zic: timizii nu au curaj. Ce este curajul, decodificat la nivelul creierului? Capacitatea de a nu ţine foarte mult cont de posibilitatea de a ţi se întîmpla ceva rău, de frică. Frica este un sentiment protector, se spune. Ea este codificată în creier în multiple zone, majoritatea subcorticale (profunde), dar care sînt coordonate în final tot de cortexul cerebral. Inhibiţia selectivă a alcoolului asupra anumitor populaţii neuronale din creier poate face ca frica să dispară, îi poate face pe timizi să acţioneze. De aceea alcoolul este şi anxiolitic. Însă, atenţie! Alcoolul consumat în cantităţi mari şi repetat accentuează anxietatea şi produce depresie. Depresia predispune la continuarea consumului de alcool, se poate forma un cerc vicios.

Există schimbări la nivel neurologic în funcţie de ce anume bei: vin, tărie sau bere?

Asta-i o întrebare care are implicaţii comerciale, m-aş cam feri să răspund la ea. Zic doar atît: majoritatea studiilorcare arată un efect benefic al alcoolului în cantităţi mici se referă la consumul de vin. Altfel, în ceea ce priveşte toxicitatea, contează cantitatea de alcool pur consumată pe săptămînă (la bere 5%, la vin 10-14%, la tărie 30-60%). Cu cît e mai mare, cu atît riscurile pentru diferite boli sînt mai mari (de la ciroza hepatică, la cancer sau afectare cerebrală).

Pînă unde e plăcerea de a bea şi unde începe viciul?

În primul rînd, trebuie spus că şi plăcerea, şi viciul reprezintă o chestiune dependentă de genele noastre. Sînt oameni cărora le place să bea alcool şi oameni care detestă acest lucru. De asemenea, anumiţi indivizi au un risc genetic să devină alcoolici, alţii nu. Nu voi evoca acum definiţia alcoolismului din manualele de psihiatrie, însă pot spune că dacă nu poţi să nu bei zilnic sau nu te poţi abţine să te îmbeţi cînd începi să bei într-o seară, eşti vicios. De fapt, alcoolismul este privit în medicină ca o boală în momentul de faţă, nu ca un viciu, dar respect termenii populari.

Zilnic sîntem bombardaţi în presă cu tot felul de studii: fie că două pahare de vin ţin cancerul la distanţă, fie că berea te fereşte de alte boli etc. După alte studii, mulţi dintre oamenii care beau zilnic cîte un pahar ar intra la categoria alcoolici. Ce credeţi despre toate astea?

Am răspuns, în mare, mai devreme. Aş adăuga că nu sîntem toţi la fel. Avem susceptibilităţi genetice diferite pentru boli. Unii dintre noi sînt predispuşi să facă ulcer, alţii – cancer şi aşa mai departe. Astfel, nu există o doză unică de alcool bună sau rea pentru toţi, care poate fi recomandată. Mai precis, un pahar de vin pe zi nu strică în principiu nici unui om sănătos, doza toxică, însă, diferă. Oricum, pentru femei doza toxică este mai mică decît pentru bărbaţi. Ca să mă întorc la Larousse, uneori putem bea mai mult ab irato, alteori ad libitum. Simţul măsurii – beati possidentes! 

a consemnat Ana Maria SANDU