Un oraș care vorbește
Am venit prima dată la Bucureşti în 1997. Din punct de vedere urbanistic, oraşul rămăsese îngheţat în starea sa de dinainte de 1989. Zeci de macarale rugineau pe te miri unde. Cartierele erau bîntuite de umbrele fantomatice ale carcaselor de beton precum cele ale faimoselor „circuri ale foamei“. De-a lungul Bulevardului Unirii, cîteva case scăpaseră la mustaţă de demolare. Atmosfera pe care o degaja oraşul era tristă şi haotică, dar în acelaşi timp emoţionantă. Pentru un fotograf venit dintr-o ţară ca Elveţia, unde ordinea şi curăţenia sînt considerate virtuţi naţionale, emoţia era cu atît mai puternică.
Puţine s-au schimbat de atunci, cînd am vizitat pentru a doua oară Bucureştiul, în 2003. Interesat de multă vreme de chestiuni legate de urbanism, deveneam tot mai curios să-l descopăr, parcurgîndu-l ore în şir, la pas. Aşa m-am hotărît să încep o investigaţie fotografică pentru a lăsa o mărturie despre impresiile pe care mi le-a lăsat oraşul. În alte locuri, istoria oraşelor se citeşte pe edificiile de prestigiu bine definite. Aici, juxtapunerea sau, mai curînd, coliziunea suprarealistă de stiluri îţi permite să revizitezi trecutul dintr-o singură privire. Pe o singură poză „încap“ chiar şi şapte epoci succesive. În plus, în afară de locuinţele luxoase ocupate de oamenii nomenclaturii, cele mai multe case se găseau într-o stare avansată de degradare. Mici perle ale arhitecturii Art Nouveau sau baroce zăceau scorojite, ca o mărturie despre pauperizarea majorităţii populaţiei sau, în unele cartiere, despre transferul (artificial) de populaţie din urmă cu cîteva decenii. Un arhitect elveţian, care a vizitat Bucureştiul în anii ’80, vorbea despre un „oraş epuizat“. Şi totuşi, ici-colo, mici lucrări de reconstrucţie îmi dovedeau grija oamenilor de a-şi păstra o anumită demnitate în raport cu strada.
Astăzi, lipsa mijloacelor, dar şi problemele legate de restituirea proprietăţilor confiscate în timpul regimului totalitar continuă să limiteze chiar şi simpla întreţinere a clădirilor. O parte a parcului imobiliar – cel livrat sectorului speculativ – a fost, totuşi, renovat. Uneori lucrările par reuşite; alteori sînt de-a dreptul halucinante. Ferestrele din PVC au invadat faţadele, inclusiv în Centrul Istoric. Mai mult decît atît: uneori am impresia că un geniu al răului şi-a propus să pocească oraşul. Nu e vorba doar de bannerele publicitare imense care poluează vizual străzile, ci şi de imobilele noi care perpetuează haosul genurilor şi prostul gust. Stăteam şi mă întrebam dacă există reglementări. O prietenă urbanistă şi arhitectă care cunoaşte oraşul m-a luminat: există o grămadă de reglementări, numai că ele sînt mereu evitate ori încălcate. De pildă, nu e vorba de supraînălţarea unei case cu 50 de cm faţă de planurile iniţiale (în Elveţia, s-au demolat case chiar şi pentru intervenţii mai mici), ci de adăugarea unui întreg etaj. Şi asta se petrece în văzul tuturor!
Aceasta nu mă împiedică să mă minunez, de fiecare dată cînd ajung la Bucureşti, sau să devin nostalgic revizitînd cartiere pe care le-am mai bătut şi pe care am început să le cunosc. Uneori găsesc că Bucureşti are un şarm pe care bucureştenii înşişi nici măcar nu-l bănuiesc.
Michel Bührer este jurnalist şi artist vizual. În 2008 a prezentat la Muzeul Naţional de Artă Contemporană două expoziţii: „Bucureşti, un oraş canibal“ şi „White Billboards“.
traducere de Matei Martin