Un om gentil
Oamenii mari nu se urcă pe soclu, căci n-au nici cea mai mică nevoie de el. Oamenii mari nu zboară peste capetele noastre, ci umblă printre noi, ne zîmbesc cu naturalețe, ne întind mîna și ne ajută să avem încredere în noi prin validarea pe care ne-o oferă cu generozitate. Oamenii mari nu se consideră niciodată mari. Deși ne depășesc cu mult. Iar B. Elvin a fost un om mare.
S-a născut în 1927, în Moinești. În timpul liceului, în 1943, a redactat prima revistă din viața lui – Caiete culturale –, o revistă realizată, mi-a povestit, cu ajutorul gestetner-ului, un soi de xerox manual care multiplica la manivelă matrița unui text. În 1950 a absolvit Facultatea de Filozofie din București. A fost redactor la Editura Tineretului (1948-1953), la Editura de Stat pentru Literatură și Artă (1953-1956), la Viața Românească (1956-1958). Mai apoi, secretar literar la Teatrul de Comedie (1961-1969). În 1975, la propunerea lui Hein-rich Böll, a fost acreditat cronicar dramatic al manifestărilor teatrale anuale „Berliner Festspiele“, din Berlinul de Vest. Pînă în 1989 a fost secretar literar la Teatrul Național (1969-1989), apoi, din 1992, redactor-șef al ediției române a revistei Lettre Interationale.
Radu Cosașu spunea despre el că, dacă ar putea să-l „închidă într-un vers, cum se cuvine cu orice prozator veritabil – acesta ar suna cam așa: fericirea de a fi trist cînd înțelegi“, iar Mircea Iorgulescu îl descria ca fiind o persoană care „detestă vedetismul, detestă ieşirea în prim plan, detestă exibiţionismul, detestă afişarea zgomotoasă a personalităţii. Observă, analizează, disecă, atent la nuanţe şi semitonuri, îndrăgostit de detalii“.
Pe B. Elvin l-am descoperit în facultate. Modernitatea clasicului Caragiale îmi motivase alegerea temei pentru lucrarea de diplomă, iar mai apoi, Datoria de a ezita, la care revin de fiecare dată cînd lumea din jurul meu tinde spre haos, îmi devenise un bun prieten de drum. Pînă atunci, deși vorbisem de cîteva ori la telefon și colaborasem la revista Lettre Internationale, nu-l cunoscusem niciodată în persoană.
Tocmai de aceea, în acea dimineață de noiembrie, din 2006, cînd am sunat la ușa celui care, fără s-o știe, fusese, într-o mare măsură, mentorul meu din facultate, nu-mi era deloc, dar deloc ușor. Încercam să-mi stăpînesc tremurul emoției și mă agățam de carnețelul pe care îmi scrisesem întrebările pentru interviu, ca de un colac salvator. Te bîlbîi, citești de pe foaie, înregistrezi și speri să nu te faci prea tare de rîs – cam așa suna mantra pe care mi-o tot repetam.
B. Elvin mi-a deschis ușa, zîmbitor și îmbrăcat la patru ace. M-a invitat în casă și cînd, din cauza emoției, era să dărîm un stativ din hol, și-a cerut scuze că l-a lăsat în drum. Stativul stătea lipit de perete.
Mă aștepta cu tort, cu ceai și cu cafea, și cu o dezinvoltură care în doar cîteva minute m-a făcut să mă simt mai în largul meu și mi-a dat acel respiro de care aveam nevoie ca să-mi descleștez nițel degetele de pe carnetul cu întrebări. Cu toate acestea, emoția încă mă stăpînea, și primul lucru pe care am putut să-l articulez, cu acel ton grăbit al cuiva care rostogolește cuvintele de frică să nu-și piardă curajul și glasul la mijlocul frazei, a fost: „Să știți că eu vă cunosc de mult, din facultate. V-am admirat tot acest timp, iar studiul dumneavoastră despre Caragiale a fost, pentru mine, un soi de piatră de temelie, mi-ați oferit o cheie nouă pentru citirea textelor lui.“
Reacția lui m-a uimit. Căci nu a fost acel zîmbet complezent al cuiva obișnuit cu asemenea declarații. Din contra. Declarația mea stîngace și tremurată l-a emoționat. Ochii i s-au înduioșat și mi-a mulțumit, spunîndu-mi, cu acea modestie pe care aveam să i-o cunosc, că pentru el înseamnă foarte mult să audă că o carte scrisă în 1967 mai înseamnă ceva pentru un tînăr de azi.
Și, pe nesimțite, tremurul din glas mi-a dispărut. Am început să vorbim despre pasiunea lui de o viață, teatrul, despre spectacolele pe care le văzusem recent, să ne ciondănim chiar nițel pe marginea regiei unora sau a scenografiei altora. Aproape că uitasem de interviu, carnețelul era abandonat undeva pe masă și mă lăsasem furată de tacla, ca atunci cînd stai în fața unui prieten cu care ai multe în comun. Deși eram conștientă că nu mă voi situa niciodată pe aceeași treaptă cu cineva cu erudiția și viața lui B. Elvin, căldura și felul său de a-mi vorbi, ca și cum i-aș fi fost egală, au fost pentru mine, în toți anii care au urmat acelui interviu, un reper a ceea ce înseamnă un om cu adevărat elegant.
Mi-a povestit despre prima oară cînd căzuse în dizgrația regimului. Cînd, în 1956, a scris o carte despre Anatole France, cenzura a considerat-o a fi subversivă, iar scriitorul a fost dat afară de la Viața Românească. În acel mod pervertit cu care autoritățile de atunci știau să pună presiune pe cineva: pe de o parte a primit amenințări, pe de alta i s-a oferit un troc: și anume postul de director la Direcția scenarii din cadrul Ministerului Culturii. Înțelegînd însă ce ar fi însemnat acel post, o slujbă care l-ar fi costat integritatea, transformîndu-l într-un cenzor, de genul unuia căruia și el îi căzuse victimă, B. Elvin a refuzat. A urmat o perioadă de trei ani de șomaj, timp în care nu a stat de pomană. A scris două cărți de critică de teatru (despre Cehov şi Camil Petrescu) care au apărut, în ciuda interdicţiei de a mai putea publica vreodată vreun volum. Cum a fost posibil? Cu ajutorul lui Paul Georgescu, mi-a povestit, care făcea contractul pe numele său, declarînd autorul numai după ce manuscrisul era acceptat.
Cu toate acestea, oficial, era în șomaj. Iar a fi șomer pe timpul comuniștilor era de două ori o problemă. Una, cea financiară, a doua – deveneai „parazit al societății“, adică un soi de dușman al poporului. După trei ani a obținut postul de secretar literar la Teatrul de Comedie, apoi la Teatrul Național din București.
A editat în această perioadă revista Caietele Teatrului Naţional, o revistă dragă lui nu doar pentru că era o revistă de teatru, ci și pentru că era printre rarele publicații din România acelui timp în care mai „scăpau“ și informații despre ce se întîmpla în străinătate.
Mi-a povestit, cu un aer ușor ghiduș, cum a reușit să scape de „capul lui Ceușescu“ din revistă. „Am avut în fața cenzurii un argument imbatabil: am spus că nu puteam să-l trecem pe Ceauşescu alături de nişte «bieţi» actori, să asociem imaginea «ilustrului tovarăş» cu nişte «paiaţe»… că doar Ceauşescu nu era un saltimbanc ca ceilalţi.“
Numele tovarăşului a fost totuşi amintit, dar o singură dată. La aniversarea celor 75 de ani. „Nu aveam cum să nu l punem. Dar tot am reușit să-l ținem în afara revistei, făcînd o supracopertă. Aniversarea lui Ceauşescu era anunțată pe această supracopertă, tipărită pe un alt fel de hîrtie, devenind astfel un fel de… prezervativ. Ţin minte că spectatorii au lăsat atunci supracoperta pe jos… Un gest simbolic, un fleac, dar care în vremurile alea pentru noi toţi spunea enorm.“
Am vorbit mai apoi de condiția scriitorului, în cenzură și libertate. Mi-a spus că „libertatea i-a pus pe toți la o grea încercare, nimeni nu i-a mai împiedicat să arate tot ceea ce sînt, iar «totul» s-a dovedit uneori mai restrîns decît credeau. Pe de altă parte, la ora de faţă e foarte greu să scrii pentru că literatura are nevoie de cadre constituite, de o anumită stabilitate. Te poţi sau nu împotrivi ordinii constituite. Or, azi lucrurile se schimbă de la o zi la alta. Şi prea puţine dintre ele sînt transparente. O realitate incertă şi iscînd nedumeriri. Dar pe care încă nu o poţi explica. Chiar dacă au apărut tineri scriitori care scriu foarte bine, dinamitînd frontierele convenţionalului într-un domeniu sau altul, nu s-a avansat substanţial (în literatură) pe linia cunoaşterii sociale adînci a epocii în care trăim.“
Am adus mai apoi vorba și despre romanele sale, În continuare, apărut în 1982, Patru şi un absent, 1988, Numărătoarea inversă, 1997, dar și despre o carte foarte dragă mie, Datoria de a ezita, apărută în 2003, întrebîndu-l de ce a renunțat să mai scrie. Mi-a răspuns nostalgic: „Nu ştiu dacă am reuşit să transmit cititorului exact ceea ce am dorit să-i sugerez.“
Interviul luat lui B. Elvin, în acea dimineață de noiembrie, din 2006, s-a încheiat cu o frază devenită pentru mine, de-a lungul timpului, un mod de a privi viața: „V-am relatat cîteva fleacuri, dar am crezut întotdeauna că nimicurile astea atîrnă greu în balanţa înţelesurilor“.