Un negru mînca o felie de pepene - despre rasism în America de azi

Am fost naiv să cred că, odată ce la Casa Albă a fost instalat şi reinstalat un preşedinte de culoare, disputele pe teme rasiale au fost depăşite în Statele Unite. Aveam impresia că-i o chestiune ce ţine de majorităţi, că, din momentul în care balanţa electorală s-a înclinat în felul ăsta, ura şi frica au început să se mute în arhive. De fapt, rasismul şi antirasismul au trecut în epoca rafinamentelor.

● La un curs de jurnalism multimedia, sînt martor la o dispută deontologică pe marginea unei fotografii aparent banale: o fetiţă de culoare muşcă dintr-o felie de pepene roşu şi zîmbeşte. „Aţi publica aşa ceva sau nu?“ ne întreabă profesoara. Pentru un est-european, răspunsul e simplu, însă un student american stă o vreme pe gînduri, pentru că ştie şi contextul. Imaginea e un stereotip vechi de secole, potrivit căruia negrii se dau în vînt după pepene, un fruct al săracilor. Acum cîţiva ani, lansarea unei băuturi răcoritoare cu un desen asemănător pe cutie a creat destulă vîlvă. La o căutare pe Google, apar zeci de caricaturi şi reclame de la începutul secolului al XX-lea, în care afro-americanii ronţăie fericiţi felii gigantice. În trucaje foto recente, Barack Obama coboară din avionul prezidenţial cu un pepene la subsuoară, iar peste pajiştea din faţa Casei Albe e suprapusă o plantaţie în pîrg. „Cu timpul, pepenele a devenit un simbol al denigrării americanilor de culoare. A devenit parte a imaginii perpetuate de o cultură albă, care susţine mitul superiorităţii prin reprezentarea rasei inferioare sub chipul unui copil prostuţ şi leneş, interesat doar de plăceri stupide, cum ar fi o felie de pepene dulce“ – explica Keith Woods într-un articol publicat în Poynter.org.

Bun, dar dacă negrii chiar sînt înnebuniţi după pepeni, atunci de ce s-ar simţi jigniţi? Un studiu din 2001 al Centrului de Cercetări Economice al Departamentului de Agricultură (USDA) arăta că lucrurile nu stau tocmai aşa: deşi aceştia reprezentau 13% din totalul populaţiei, cetăţenii de culoare asigurau doar 11% din consumul de pepene din SUA. În comparaţie cu negrii, asiaticii şi hispanicii erau mult mai pofticioşi.

Unii explică cifrele prin teama afro-americanilor de a nu deveni subiect de glumă printre concetăţeni, prin teama de a nu întrupa stereotipul. „Ca toate stereotipurile rasiale şi etnice, însuşirile distructive ale acestuia s-au întins dincolo de simpla insultă. A dus la otrăvirea respectului de sine şi i-a determinat pe unii să evite orice gest care ar părea prea negru“ – mai preciza Keith Woods.

Cîţi ar fi văzut lucrurile astea într-o fotografie cu un copil care mănîncă o felie de pepene? Apropo, imaginea prezentată la curs a fost retrasă de site-ul care o publicase.

● În agitaţia aeroportului din Boston aşteaptă un domn de culoare, într-o elegantă tunică neagră şi cu o cască Bluetooth la ureche. E cu mîinile la spate, lîngă un fotoliu suit pe un piedestal. Un bărbat alb se aşază, după un scurt schimb de cuvinte. Lustruitul unei perechi de pantofi costă 7 dolari, pentru bocanci preţul urcă la 9 dolari. În epoca tenişilor roşii asortaţi cu tableta, imaginea unui afro-american ce îngenunchează în faţa unui alb, alegîndu-şi periile şi cremele, pare din alt film. La puţin timp după ce s-a mutat în Boston, cel care avea să devină Malcolm X – unul dintre cei mai celebri activişti americani ai secolului trecut – a lustruit pantofi lîngă o sală de bal. În autobiografia sa, Malcolm X povesteşte că, la vremea aceea, meseria era considerată una de succes pentru un afro-american. Faptul că azi e cît se poate de ciudată imaginea unui negru ce munceşte de zor la luciul pantofilor unui alb arată distanţele pe care le-a parcurs America în cîteva decenii.

● Massachusetts e un stat straniu, cînd vine vorba de rasism: a fost printre centrele mişcării aboliţioniste şi continuă să fie considerat un model de liberalism (influenţa marilor universităţi din zonă e evidentă), însă are tresăriri inexplicabile.

Bostonul rămîne un oraş destul de clar împărţit, iar asta se vede cel mai clar în subteran. În centrul oraşului se intersectează o linie de metrou portocalie – care coboară spre Roxbury şi Dorchester, cartierele sărace din sud – şi linia verde care continuă spre vest, în Brookline, un minioraş înţesat de restaurante şi cafenele dichisite. După o vreme, delimitarea rasială devine evidentă: pot fi număraţi pe degetele de la o mînă negrii care folosesc linia verde în direcţia Cleveland Circle, într-o seară obişnuită. Pe cealaltă linie, trenurile sînt pline de familii de culoare.

Cel puţin acum e linişte. În anii ’60-’70, cînd şcolile americane au fost obligate – sub ameninţarea tăierilor de fonduri – să elimine segregarea, se ajunsese la confruntări de stradă. O fotografie realizată de Stanley Forman în aprilie 1975, în centrul Bostonului, cu un tînăr alb care se pregăteşte să lovească un negru cu un steag, a cîştigat premiul Pulitzer, dar a consolidat imaginea de oraş rasist pentru capitala statului Massachusetts.

● Pe 16 iulie 2009, întors dintr-o călătorie în China, Henry Louis Gates, critic literar şi universitar la Harvard (Cambridge), n-a putut deschide uşa locuinţei. Cu ajutorul şoferului său, a încercat s-o forţeze. Un vecin a sunat la 911 şi a raportat o presupusă intrare prin efracţie. Sergentul de poliţie James Crowley a venit la faţa locului să vadă despre ce e vorba şi i-a cerut lui Gates să iasă. Acesta din urmă a replicat: „De ce? Pentru că sînt un negru în America?“ După o dispută verbală, Gates a fost arestat. Opt zile mai tîrziu, preşedintele Obama şi vicepreşedintele Biden i-au invitat pe profesor şi pe poliţist la o discuţie relaxată, numită mai tîrziu „The Beer Summit“.

Casa Albă n-ar avea, însă, destulă bere pentru a rezolva toate situaţiile de acest fel. Cazuri în care poliţiştii să fie acuzaţi de rasism au tot fost în Boston şi-n împrejurimi. Iar dacă distribuţia rasială a ofiţerilor respectă proporţia în cadrul populaţiei (27% din cei 1453 de poliţişti sînt negri, potrivit cifrelor departamentului), lucrurile se complică atunci cînd vine vorba de promovare: nici un poliţist de culoare n-a ajuns căpitan.

Era nevoie de un simbol care să mobilizeze, iar poza în alb şi negru a sergentului Horatio J. Homer a picat la ţanc. Margaret Sullivan, arhivist al Poliţiei din Boston, a descoperit acum trei ani că Homer a devenit, în 1878, primul poliţist afro-american din oraş. Acum trei luni, în sala de şedinţe a noului sediu de poliţie din Roxbury a fost inaugurată o placă în memoria sa. Cînd vorbeşte despre propria ascensiune în poliţie, inspectorul adjunct Randall Halstead arată întruna spre portretul predecesorului său: „Totul se datorează acestui om.“ Halstead crede că e important ca oamenii să-l vadă pe Horatio J. Homer, să şi-l amintească şi să construiască.

● Deşi a luat proporţii după ce un puşti alb a ucis 26 de persoane într-o şcoală din Newtown (Connecticut), discuţia despre o nouă reglementare a regimului armelor în Statele Unite a deviat într-o dispută despre rasism. Multe dintre familiile americane care şi-au pierdut copiii în schimburi de focuri şi care cer acum legi noi sînt de culoare, la fel – mulţi dintre tinerii care se aşază pe banca acuzaţilor în cazuri grave. O statistică din 2009 a Biroului de Justiţie arăta că proporţia bărbaţilor afro-americani aflaţi în penitenciare era de peste şase ori mai mare decît a albilor (4749 de bărbaţi negri la suta de mii de locuitori, în comparaţie cu 708 bărbaţi albi la suta de mii).

Mama unui băiat ucis în Boston îmi spunea că cei din National Rifle Association (NRA) – cea mai activă organizaţie pro-arme – sînt „albi furioşi“, cărora nu le pasă de felul în care se moare în cartierele sărace. Într-un discurs ţinut în faţa unor studenţi din Texas, actorul de culoare Danny Glover susţinea că faimosul Second Amendment e rasist: albii au avut nevoie de arme pentru a se apăra de minoritari, fie că erau sclavi negri sau nativi americani.

Preşedintele NRA, David Keene, a afirmat recent că lucrurile stau taman invers: de fapt, restricţionarea armelor ar fi o practică rasistă. „Dacă mergem înapoi în istorie, primul val de legi şde limitare a accesului la armeţ a fost instituit după Războiul Civil, pentru a-i împiedica pe negri să se poată apăra singuri.“ Pentru că se temeau de eventuale revolte, unele state din sud au adoptat, într-o vreme, „The Black Codes“, care instituiau prevederi speciale cu privire la dreptul negrilor de a purta arme. Ce nu menţionează Keene e rolul înaintaşilor săi din NRA în introducerea acestor delimitări.

În fapt, ambele viziuni conţin un adevăr mai general: disputele cu privire la regimul armelor de foc ţin, într-o anumită măsură, de rasism şi de fricile care separă oamenii de secole.

Vlad Odobescu este jurnalist.