Un mic moment de glorie arhitecturală
Să ne dedăm pentru o clipă voluptății românești de a găsi micile și eroicele momente în care să nu fim doar sincroni, ci undeva într-o elită a lumii pe care o admirăm și o invidiem; să ne limităm la secolul al XX-lea, dar să nu vorbim de Nadia și de Brâncuși, ci de arhitectură. O să fiți surprinși și, poate, supărați, dar momentul și locul cel mai fast nu sînt Bucureștiul modernist din anii ’30, ci litoralul Mării Negre în anii ’60 și, parțial, ’70.
Desigur, interbelicul românesc a fost fabulos și în arhitectură; este epoca marilor maeștri: Horia Creangă, Marcel Iancu, Duiliu Marcu, Henriette Delavrancea și Octav Doicescu. Un bulevard modernist cum este Magheru-Bălcescu (Brătianu, pe atunci) stă foarte bine în context european. Însă modernismul nostru a fost totuși moderat, cuminte, „soft” și deloc avangardist. Compromisul cu realitatea socială, cu economia și cu posibilitățile țării era inevitabil. Izbînzile arhitecturale sînt mai ales estetice și de stil, și nu de implicare și schimbare socială, profunzime teoretică și radicalitate. Dar era o direcție bună și, măcar în ceea ce privește atitudinea față de oraș și de urmele trecutului, moderația e de multe ori mai bună decît fervoarea. Războiul și, mai ales, instaurarea regimului totalitar aveau să întrerupă brutal fenomenul. Realismul socialist a fost introdus și în arhitectură, cu toată forța.
A venit însă momentul relaxării de la sfîrșitul anilor ’50. S-a dat din nou liber la modernism. Nu peste tot la fel de repede și nu la fel de generos. Programele mai puțin legate de putere și de ideologie – divertismentul de orice fel, industria, dar și turismul – au fost și cele mai libere. Cînd adăugăm și durata lungă a șantierelor, obținem concomitențe ciudate: astfel, o vreme, în șantier s-au aflat atît mastodontul stalinist al Casei Scînteii, cît și cupola delicată și curajoasă a Circului de Stat.
Turismul era privilegiat chiar și în cadrul acestei categorii: trebuiau să se simtă bine oameni muncii și, în vacanță, lucrurile se iau oricum mai ușor decît în ședința de partid; trebuia și să aducă bani din afară și mai era și vitrina inevitabilă a țării și a regimului. Libertatea a fost maximă, în raport cu orice alt program. Însă – ceea ce se uită de multe ori – libertatea a fost enormă și în raport cu ceea ce se întîmpla pe litoralurile occidentale de atunci. Dată fiind economia dirijată a țărilor din Est și proprietatea strict publică a terenurilor, trebuia să fii eficient, desigur, cu materialele, manopera și să te înscrii în plan. Însă nu trebuia să storci profit pînă și din ultimul metru pătrat construit, în cadrul unui turism a cărui primă ipostază mondială au fost tocmai mega-stațiunile maritime occidentale. Construcțiile enorme, adevărate ziduri, înalte de zeci de etaje și continue pe kilometri, au ocupat țărmurile franceze, spaniole sau belgiene.
La Mamaia, în schimb, prisme pure și elegante se așezau într-o mare de verdeață. Visul modernist al lui Le Corbusier se materializa aici într-un mod simpatic și la scară umană. Și celelalte stațiuni, mai modeste sau mai luxoase, mai noi, au urmărit aceleași principii, spărgînd la un moment dat geometria pură în compoziții organice, îmbrățișînd terenul (să ne gîndim la superbul ansamblu de la Neptun). Prezervarea mediului natural și așezarea delicată erau principii urmărite destul de ferm în majoritatea proiectelor. În momentul în care dictatura personală și obsesiile urbanistice și de terraformare ale cuplului Ceaușescu au început să se manifeste, majoritatea stațiunilor erau gata construite.
Desigur, nu e doar cazul României. Poate că stațiunile iugoslave adriatice sînt încă și mai frumoase, și, în orice caz, mai aproape de o scară și de un spirit arhitectural etern-mediteranean. A fost un moment fast, rezultat din combinația dintre moderarea politică și deschiderea temporară, din lipsa unei logici de piață acerbă și din faptul că declinul inevitabil al sistemului economic nu se manifestase încă. A fost o foarte scurtă perioadă în care mulți arhitecți din Occident erau invidioși pe „libertatea” colegilor din Est.
Ei, da. Litoralul alb al filmelor din anii anilor ’60 și ’70 este acum un loc pentru oameni cu bani, un talmeș-balmeș infect (inclusiv din punct de vedere arhitectural). Clădirile vechi au fost mutilate, spațiile libere – ocupate în mod sălbatic de clădirile noi. Singurele reguli sînt exploatarea financiară și imaginea cît mai josnic comercial-populistă. Sincer, mă întreb dacă se mai poate salva ceva de la mare în condițiile în care, în general, societatea românească e destul de indiferentă față de patrimoniu și, în general, disprețuiește „cutiile” moderniste. În ceea ce privește litoralul, sînt pesimist; sînt poate șanse în a se pune în sfîrșit limite și în salvarea a ceea ce mai poate fi salvat dintr-un teritoriu dobrogean masacrat. Poate că în restul țării, însă, ne putem mobiliza, putem uita de ideologie și ne putem concentra pe memorie și valoare; asta, cît mai avem cîteva clădiri și ansambluri care, odată declarate monumente și restaurate, ar suscita inclusiv un turism cultural dedicat.
Ștefan Ghenciulescu este arhitect, profesor și redactor-șef al revistei Zeppelin.
Foto: wikimedia commons