Un lucru mai degrabă misterios

21 octombrie 2015   Tema săptămînii

4 martie 2002 a căzut într-o zi de luni. Era pe vremea cînd nu doar că Facebook-ul nu se născuse, dar nici măcar accesul la Internet nu era o treaba uşoară. Şi totuşi, cumva, am aflat că în seara acelei zile, la sala Teatrului „Bulandra“ care îi poartă numele, Toma Caragiu urma să fie comemorat. Se împlineau 25 de ani de la marele cutremur. 

Am ajuns la teatru aproape de ora anunţată, trecînd prin parcul Grădina Icoanei, cel în care se spune că, odată, o ţigancă i-ar fi ghicit în palmă lui Toma: „Vei muri într-o prăbuşire!“. De atunci, actorul a evitat zborul cu avionul. Am trecut de uşile deschise ale clădirii, intrarea era liberă, am depăşit holul aproape pustiu şi am urcat în sală. Semiobscuritate, murmure răzleţe, o stare de linişte şi aşteptare. Cînd privirea mi s-a obişnuit cu nivelul coborît de lumină, mi-am înăbuşit cu greu un strigăt de surpriză: sala era arhiplină! Cu mare noroc, mi-am găsit un loc pe un ultim scaun rămas cine ştie cum liber. Curînd s-au ocupat şi scările de acces. Aşa aflux de public nu mai văzusem de la premierele marilor spectacole ale „Bulandrei“ din anii ’90. 

Întîmplarea a curs lin şi cumva previzibil. Au fost proiectate fragmente din interviuri, cîteva scheciuri din arhiva TVR, au fost cîteva vorbiri live, cineva a recitat versuri (Caragiu a scris poeme atît în română, cît şi în aromână), poate că a fost şi ceva muzică. Navigînd printre propriile amintiri şi emoţiile stîrnite de cele ce se întîmplau pe scenă, am avut totuşi vreme să privesc publicul. Şi să constat un lucru care m-a tulburat atunci şi mă tulbură şi acum, la atîţia ani distanţă: media de vîrstă a celor ce se aflau în sală nu trecea de 25 de ani. Eu însumi trăgeam în jos chiar şi această neaşteptat de fragedă medie. Cu alte cuvinte, cei mai mulţi dintre spectatori se născuseră

dispariţia lui Toma. De ce, cum, în ce fel ajunseseră ei la „parastasul“ unui om pe care nu îl zăriseră niciodată în carne şi oase, cu care nu fuseseră nici măcar o zi contemporani? 

Ce-a rămas, de fapt, după cutremurul din ’77, din cel pe care colegii şi criticii n-au contenit a-l numi unul dintre cei mai actori români din istorie? Ar fi 15-20 de scenete de televiziune (grupate de TVR într-un DVD cu vînzări impresionante), o mînă de filme

cele trei

-uri şi alte cîteva titluri puţin difuzate), cîteva înregistrări de teatru radiofonic, vreo două cărţi de amintiri, unele interviuri şi poemele. Înregistrarea nici unuia dintre faimoasele spectacole de teatru pe care Toma le-a jucat pe scena teatrului din Ploieşti sau a „Bulandrei“ nu s-a păstrat în versiune integrală. Ici-colo cîte un fragment, difuzat cînd şi cînd, în emisiuni omagiale. Tot ce putem privi azi sînt roluri de comedie, abordate pe alocuri manierist, pe librete care variază de la genialitatea cîtorva dintre scheciuri la stupizenia conformist-propagandistă a celor mai multe dintre scenariile cinematografice. 

S-ar cuveni poate amintite şi cele cîteva legende urbane care îl au prim-plan, printre care cea cu premoniţia ţigăncii din parc şi cele legate de ultimele minute de dinaintea cutremurului fatal. Telefonul aşteptat din partea soţiei care l-a obligat să rămînă acasă în singura seară liberă a unei săptămîni înţesate de spectacole şi alte angajamente, paharele de vin rămase intacte pe masa sufrageriei abandonate în chip fatal de cuplul Caragiu – Alexandru Bocăneţ ce avea să îşi găsească sfîrşitul pe scările imobilului în prăbuşire, Ion Caramitru aşteptînd zeci de ore în picioare, nemişcat, printre ruine şi salvatori, o minune ce nu avea să se întîmple. Cam asta ar fi tot. Atît de puţin şi, totuşi, suficient pentru a naşte un idol post-mortem recunoscut ca atare de generaţii dintre cele mai diverse! 

Născut în ’79 şi crescut într-o casă în care cele două casete audio cu Toma se ascultau pînă ce ţîncul care eram a ajuns să le recite pe post de poezii de sfîrşit de an, trebuie să mărturisesc că am animat cîteva petreceri şi am emoţionat oarece frumoase domniţe cu fraze şi intonaţii din repertoriul Caragiului. Nu cred să fi petrecut seri în grupuri de români din aceeaşi generaţie cu mine, fie ele amplasate în spaţiul mioritic ori aiurea prin lumea întreagă, în care oamenii să nu reacţioneze cu entuziasm cînd venea vorba de Mephisto, Telefonul discret sau tovarăşu’ căpitan Panait. În ce priveşte generaţiile ceva mai venerabile, lucrurile sînt încă mai nete. La oarece concurenţă, dar şi distanţă de Piersicul senior şi de Gheorghe Dinică (pe secţiunea actor de cinema), de Amza Pellea şi Dem Rădulescu (nişa comediei), Toma domină topul popularităţii. Iar dacă vorbim de tinerii născuţi după Revoluţie, greu găsim oameni care să nu reacţioneze la replici din

-urile difuzate la foc automat de toate televiziunile şi reluate în felurite clipuri ce împînzesc YouTube-ul. 

Există oare o explicaţie raţională pentru acest imens şi neaşteptat succes? Poate vreodată raţiunea să explice cu adevărat fascinaţia pe care o personalitate, fie ea artistică, sportivă, politică, o exercită asupra maselor? S-ar cuveni ca o astfel de demonstraţie să lămurească nu doar priza la public a unora (puţini), dar şi uitarea care se aşterne peste biografia altora (cei mai mulţi). Sau rămîne totul un lucru mai degrabă misterios, amalgam de charismă, talent, noroc, muncă şi cine ştie cîte alte ingrediente ale căror doze potrivite nu le vom cunoaşte vreodată?

În seara aceea de 2002, am ieşit din teatru muşcînd din bucata de cozonac pe care o luasem de pe una din mesele aşezate în foaier. Păşeam rar şi încercam să răspund la cîteva dintre întrebările de mai sus. Eram emoţionat şi înţelegeam mai bine ca niciodată cît de aproape îmi era omul acela şi ce mult contribuise la dragostea mea pentru teatru, film şi poantă. Departe de a-mi reduce orizontul la un trecut idilizat, iubirea pentru Toma m-a făcut şi mă face să vreau să descopăr scena, ecranul şi bancurile prezentului. Pînă la urmă, omagiul pe care înţeleg să îl aduc celor care sînt cu mine fără a (mai) fi lîngă mine este de a le duce mai departe bucuriile.  

„Aţi rîs. Vă mulţumesc! E bine că aţi rîs. De prostie, de minciună, de ridicolul sălbăticiei. E bine, dragii mei, e bine să rîdeţi şi după ce eu nu voi mai fi să vă fac să rîdeţi. E bine. E bine!“ 

Mihai Brezeanu scrie despre teatru şi film pe unbtc.ro şi liternet.ro

Foto: arhivele Teatrului „Toma Caragiu“ din Ploieşti şi Teatrului „L.S. Bulandra“ din Bucureşti

Mai multe