Un londonez la marginea Bărăganului

"Înainte era mai bine. Ca sportivi, ne simţeam mult mai respectaţi" - spune bărbatul de 41 de ani, îmbrăcat cu un palton cool, de sub care se iţeşte un bluzon negru, cu glugă. Arată ca în Soho, dar dialogul are loc la Urziceni, pe tuşa terenului de fotbal. Dan Petrescu a devenit antrenorul anului în România într-o anchetă, cea a Gazetei Sporturilor, care are o tradiţie de peste 40 de ani. Dan Petrescu are un salariu stagional de 200.000 de euro şi mai strînge 100.000 din rezultatele neverosimile ale echipei sale, Unirea Urziceni, revelaţia sezonului. Dan Petrescu a evoluat în Anglia, la Chelsea, a cîştigat din muncă milioane de lire sterline, are proprietăţi în Londra şi legături acolo, un recent comentariu al său la ITV1 fiind recenzat de Traian Ungureanu drept "teza de doctorat exactă şi convingătoare a unui om care amestecă pasiunea şi cunoaşterea". E acelaşi Dan Petrescu înfruntînd frigul de la Urziceni, nostalgic după perioada în care fotbalul era condus de generali sau de secretari de partid, cînd Cupa României se decidea la masa verde sau cînd arbitrilor li se întocmeau dosare la Ministerul de Interne ca să trucheze partidele-cheie. Dan Petrescu nu e solitar. Regretul după trecutul idealizat al sportului românesc duduie cu toate motoarele. Pe timpul Olimpiadei de la Beijing, Ion Ţiriac a exclamat: "Senzaţională dezvoltarea Chinei!", "Vă place?", "Mai mult decît atît. Cînd vezi cum s-a aruncat spre cer, îţi vine să zici: hai înapoi în comunism!". Poate că există ceva amuzant în aceast dialog sau poate că nu. Avem şi melancolie de export. Bela Karoly, fostul antrenor al Nadiei, acum proprietar de ranch în Texas şi rentier al unei glorii imprescriptibile, acuza că "gimnastele românce s-au îngrăşat!". După un timp, presa din România găzduia un interviu în care o fostă elevă a lui vorbea despre "metodele sistemice de înfometare din sportul anilor ’70". Nostalgia e charismatică, ulcerele şi operaţiile pe coloană ale gimnastelor, mai puţin. Există totuşi o nedumerire. Dacă sportul românesc era un teritoriu mirific sub comunism, de ce mari campioni, precum Nadia Comăneci, Miodrag Belodedici sau Marcel Răducanu au fugit peste graniţe?! De ce, imediat după Revoluţie, cîteva echipe inventate peste noapte şi promovate prin fărădelegi, precum cea din Scorniceşti, au fost eliminate din competiţii? De ce milioane de suporteri îşi amintesc acele vremuri ca pe unele în care doar anumite echipe aveau dreptul să se dezvolte, zone întregi din ţară - precum Oltenia, Ardealul sau Moldova - devenind pepiniere nerecompensate ale Bucureştiului? Aşa s-a născut sportul monocultural al României şi aşa s-au perpetuat dezechilibrele care au instaurat monopolurile unor cluburi, rezistente pînă şi azi. Să fi fost sistemul perfect pentru medalii şi toxic pentru oameni? Sau poate că răspunsul e mai simplu. Poate că, pur şi simplu, asistăm la un efect al memoriei selective, în care sportivi care au beneficiat din plin de repudierea visului comunist îl întreţin totuşi în numele tinereţii trecute. Deşi, la 41 de ani, calm, talentat şi proaspăt, Dan Petrescu numai bătrîn nu e, aşa cum stă, cu aerul său londonez, sub vîntul Bărăganului.