Un loc în care viaţa este mai densă

28 septembrie 2008   Tema săptămînii

Deşi, desigur, ar fi greu de susţinut că scriitorii ar fi mai deştepţi decît tehnocraţii, totuşi, în această dispută purtată în paginile unui splendid şi sfîşietor roman, Pavilionul canceroşilor de Al. Soljeniţîn, eu sînt de partea lui Diomka şi cred, împreună cu el, că literatura ne poate învăţa sau, mai propriu spus (pentru că marile cărţi nu sînt didactice), ne poate ajuta să trăim pe noi toţi, copii, părinţi, bunici, tehnocraţi şi oameni de rînd. Am descoperit în ultimii ani, nu fără un surîs, că influenţi teoreticieni ai literaturii ajung şi ei la această idee. În Literatura în pericol (Paris, 2007), Tzvetan Todorov recunoaşte penitent (ca unul care a profesat timp de decenii o altă credinţă) că: "Dacă mă întreb astăzi de ce iubesc literatura, răspunsul care îmi vine spontan în minte este: pentru că mă ajută să trăiesc. [...] Departe de a fi un simplu agrement, o distracţie rezervată persoanelor educate, ea permite oricui să răspundă mai bine vocaţiei sale de fiinţă umană". Fireşte, o asemenea afirmaţie e foarte încăpătoare şi în ea intră o mulţime de lucruri. Literatura este şi un divertisment, te ajută să petreci ore agreabile, după cum ea îndeplineşte acele roluri banale care încep din primele momente ale lecturii şi care, nebăgate în seamă, rămîn active de-a lungul întregii vieţi de cititor: îmbogăţirea limbajului (a vocabularului, cum se spune în şcoală) şi a comunicării. Adesea, un cititor vorbeşte mai bine şi reuşeşte să audă mai bine (cu mult mai multă fineţe) glasurile lumii reale. Fiind produs al imaginaţiei umane, literatura te ajută să-ţi cultivi originalitatea, creativitatea şi inventivitatea care în ultima vreme au încetat să mai fie calităţile unui grup restrîns şi excentric, grupul artiştilor, şi sînt cerute în fişa mai tuturor locurilor de muncă. Dar cărţile (şi mă gîndesc mereu la literatură) au puteri şi mai mari. Ele nu se opun vieţii cum spune o prejudecată încă în uz, ci - dimpotrivă - în ele, cu fericita expresie a lui Radu Petrescu, "viaţa este mai densă". De aici pleacă energia lor specială, la îndemîna tuturor, ca muşeţelul şi ca păpădia. Dacă prin mijlocirea literaturii, aşa cum explică Don Quijote, "ne putem vîrî mîinile pînă la coate, frate Sancho Panza, în ceea ce se cheamă aventuri", tot ea este capabilă să atingă periculoasa adîncime a interiorităţii. Cititul devine cea mai bună cale spre tine însuţi, spre stări, sentimente şi emoţii prin hăţişul cărora e uneori atît de greu să străbaţi. Dacă personajul lui Soljeniţîn avea dreptate şi scriitorii nu sînt mai inteligenţi decît tehnocraţii, ei sînt mai fragili şi înzestraţi cu o acuitate care îi ajută să vadă şi să scrie acele nuanţe şi convulsii ale mişcării sufleteşti pe care le trăiesc şi ceilalţi. Dintotdeauna, literatura a lucrat cu atît de greu audibila şi inteligibila voce interioară, cu inteligenţa emoţională pe care psihologii ultimelor decenii o descoperă şi o plasează într-o poziţie centrală a personalităţii. Interesant de observat îmi pare faptul că etapele şi exerciţiile pe care psihologul le recomandă (şi uneori le supraveghează în propriul cabinet) pentru dezvoltarea inteligenţei emoţionale sînt, cel puţin pentru cîteva etape (percepţia şi exprimarea emoţiilor, facilitarea emoţională a gîndirii, înţelegerea şi analizarea emoţiilor), comune cu exerciţiile curente şi aşa-zicînd naturale care apar în lectura celor mai multe opere literare. Aş îndrăzni să spun că lectura are ceva în comun cu şedinţele de psihanaliză ori cu training-ul pe care companiile preocupate de echilibrul interior al angajaţilor îl susţin. Tocmai pentru că are aceste puteri, pentru că este arta cea mai ieftină şi mai accesibilă, nu cred nici în dispariţia literaturii şi nici în cea a cititorilor. După cum consider că literatura nu este în opoziţie cu computerul, ci e mai curînd stră-străbunica lui. La fel ca în reţeaua electronică, şi în literatură se pleacă de la o interfaţă convenţională care ea însăşi rămîne mută şi opacă pînă în momentul în care o comandă dată de o minte curioasă (sau, dimpotrivă, plictisită) nu o pune în mişcare. Odată trezită la viaţă de ochiul cititorului, de răsfoitul leneş ori febril al paginii sau - de ce nu? - de clik-ul unui mouse, realitatea virtuală a operei se concretizează, deschide ferestre peste ferestre, activează programe şi subprograme şi face să ruleze pe ecranul interior (acesta - este adevărat - mai puţin spectaculos, deşi nu mai puţin animat decît ecranul monitorului) fascinante lumi posibile. Orice carte literară este un mic computer aşezat în raft, care se pune în mişcare nu prin comenzi tastate pe claviatură, ci prin acel Enter încastrat în şi declanşat de ochiul meu. Dacă avem în vedere o singură carte, s-ar putea spune că numărul programelor este limitat (deşi ele sînt, în fond, inepuizabile), dar dacă ne raportăm la literatura ca întreg, atunci se poate spune că aceasta constituie o realitate virtuală care conţine o infinitate de lumi posibile. Este un lucru pe care îl exprimă Bastian, eroul lui Michael Ende din Poveste fără sfîrşit, atunci cînd i se cere să ducă toate basmele începute pînă la capăt: "Sînt nenumărate poveşti, strigă Bastian, şi din fiecare răsar mereu altele noi". Tot Bastian descoperă nu doar că poveştile şi lumile care se deschid odată cu ele sînt nenumărate, dar şi că "orice poveste adevărată este o poveste fără sfîrşit". Aceasta înseamnă că una şi aceeaşi poveste îşi deschide lumea pentru fiecare din cititorii săi (utilizatorii, dacă preferaţi), reîncepe (mereu proaspătă) pentru fiecare în parte. La fel ca un joc pe computer, şi textul literar are niveluri diferite care se dezvăluie treptat pentru cei destoinici sau rămîn pentru multă vreme inaccesibile pentru cei grăbiţi, speriaţi sau lipsiţi de perseverenţă. Trecerea de la un nivel la altul aduce imagini mai complexe, un spor de putere şi un plus de semnificaţii. La ce folosesc toate aceste cîştiguri în fond virtuale şi simbolice? Au acelaşi folos ca inimile suplimentare, claponii sau tăvile cu cartofi prăjiţi dobîndite în cursele şi bătăliile din realitatea virtuală electronică, ca diplomele pe care le cîştigă tehnocraţii, ca stima, respectul, tandreţea şi iubirea, care ele, toate, nu ajută la nimic, dar îţi sporesc viaţa, îi dau intensitate şi adîncime. Adică, oricît de caraghios ar suna cuvintele acestea, cititul te ajută să trăieşti.

Mai multe