Un interviu mai vechi
Academia Caţavencu.
Singurătatea lui Gică Petrescu
Isterie de două ori: era o zi de duminică şi ploua enervant. Îl sunăm la telefon la ora opt şi jumătate dimineaţa. Ne avertizase că se scoală devreme, că e singur şi că nu deranjăm pe nimeni. Ne propune să treacă pe la noi: e invitat la prînz undeva în zonă şi poate să treacă două-trei ore pentru discuţii. Sîntem miraţi de propunere. Plictisitei duminici i se adaugă un eveniment neobişnuit: vizita lui Gică Petrescu. Am intrat în panică: cum ar trebui să arătăm, cum ar trebui să arate casa, cu ce ar fi trebuit să-l servim?
A descins pe la ora 11: şi-a parcat maşina pe o stradă laterală, aşteptînd ca o alta să plece, a coborît singur pe caldarîm, a găsit adresa fără şovăială, a sunat la uşă şi nu a fost surprins de interiorul sumar al încăperii. Era curtenitor, fără fiţe, în acord cu morala cîntecelor lui. Păşea cumpănit, trupul îi era îngheţat într-o formă fragilă. Îl credeam înalt, şi era potrivit la statură. Purta ochelari cu lentile de soare, cu ramă mare şi maronie. Şapca-i de modă veche îi domina chipul, dîndu-i un aer de mare detectiv. Hainele-i erau kaki, în ton; un sacou cadrilat acoperea o helancă, pantalonii fără patină mîngîiau cu dunga o pereche de adidaşi negri, de producţie străină.
„Mă cheamă Gheorghe Petrescu. Diminutivul Gică mi l-au dat părinţii mei. M-am născut în ziua de 2 aprilie 1915 spre ora 16, în Bucureşti. Părintele meu terminase contabilitatea la Geneva, provenea dintr-o familie de oameni bogaţi şi era acţionar la magazinul Vulturul de Mare cu Peştele în Gheare. Îi plăcea să trăiască şi era liber în opinii. Maică-mea era casnică, dar avea darul muzicii: cînta la pian Mozart, Chopin, avea o voce de aur. Cariera mea a fost mereu în centrul disputelor de familie: mama mea spunea că mă rîde lumea, tatăl meu însă m-a lăsat să fac ce vreau.
Eram singurul copil şi decizia trebuia să fie hotărîtoare. Am fost un privilegiat. Amintirea mea cea mai puternică din copilărie e legată de începutul Războiului: părinţii mei mergeau la ceainărie, îşi beau ceaiul fără zahăr, iar bucatele dulci mi le aduceau mie. Am făcut şcoala primară la „Heliade Rădulescu“, pe strada Vînători. După aceea, clasele a V-a, a VI-a, a VII-a le-am făcut la Şincai. Studiile mi le-am desăvîrşit prin doi ani la Conservatorul particular Lira, al fratelui marelui Nottara. La liceul Şincai am luat lecţii de vioară. Aici am întemeiat, împreună cu doi colegi, o orchestră: fiul unui profesor unversitar la pian, altul la vioară şi eu la mandolină şi voce. La un spectacol la sfîrşit de an, cîntînd prin portavoce «Sub balcon eu îţi cîntam o serenadă», m-a remarcat maestrul Grigoraş Dinicu. Dînsul m-a dus la Ambasada Franţei la o recepţie. Apoi, am cîntat la Cazinoul din Sinaia. Şeful cazinoului mi-a schimbat numele în Jorj Petrini ca să sune a străin. Lansarea adevărată a fost prin radio, cu «Suflet candriu, de papugiu». Împins de nevoi, am cîntat prin grădini de vară cîntece la modă. Repertoriul mi l-am alcătuit după criteriul melodic. Îmi place melodia, după mine ea ar trebui să primeze. Am pierdut într-un anume fel contactul cu lumea artistică de acum. Suferind de tragedia morţii soţiei mele, Cezarina, care avea două facultăţi, Medicina şi Conservatorul, care-mi făcea textele, n-am mai dat curs invitaţiilor. N-am mai participat la spectacole, repetiţii, întîlniri. De la distanţă, prin televizor, apreciez pe Ştefan Bănică junior şi pe Emilia Popescu, Loredana Groza.
Mă descurc cu banii, mi-a rămas la cearceaf cît să întreţin o Dacie 1410 şi să mănînc la Casa Universitarilor. După 40 de ani de activitate, am şi o pensie de 9320 de lei. Trăiesc cumpătat, aşa cum m-a învăţat tatăl meu. El, cînd o vedea pe Maria Tănase că lua o mie de lei pe seară şi cheltuia de două ori pe atît, mi-a zis să pun bani albi pentru zile negre deoparte. A avut dreptate. Se vor mări chiriile şi Electrica. Nu ştiu cum o s-o scot la capăt. Am avut noroc de o constituţie sănătoasă.
Nu fumez, n-am copii, nu cresc cîini. Sînt un om religios, care-şi face drum în fiecare duminică la cimitir.“
Toate legendele despre Gică Petrescu au murit în acea clipă. A început să mă bîntuie un zeu. Zeul singurătăţii lui.
Foto: arhiva personală Stela Popescu