Un gînd pe care nu îl împart cu nimeni

Uneori e momentul acela inexplicabil în care nu înțeleg care e rostul vieții, dar nici nu doresc să mi-l explic. E o stare de spirit care nu poate fi influențată din exterior. Multă vreme am inventat relații și prietenii, ca să pot fugi de ea. Acum, în plină pandemie, singurătatea m-a primit înapoi. Ea însăși e o stare în care ești conectat și izolat de toată lumea în același timp. Iar ce trăim acum mi se pare înfricoșător, dar într-un fel e ideal, pentru cum văd eu singurătatea. S-ar putea să fiu printre puținii care spun asta și recunosc că adolescența mea neobișnuită – cu episoade periodice de izolare – își spune cuvîntul acum. Însă ce lipsea atunci există acum, și anume această conexiune cumva impersonală cu lumea înconjurătoare. Voiam să fiu printre oameni, dar fiind nesigur pe mine, fiindu-mi frică adică, aveam nevoie de un fel de ecran care să mă protejeze de ceilalți. Acum, că acest lucru s-a materializat, trebuie doar să învăț cum să mă descurc cu el, pentru că de cele mai multe ori, pînă acum, am dat-o în bară. Am pierdut zile întregi în fața ecranelor și m-am ales cu tot felul de stări fizice ciudate. Nemișcarea și statul în fața ecranelor au un efect nociv asupra mea, deoarece durerile din corp devin din ce în ce mai prezente. Fac contracturi pe toată zona spatelui și o întoarcere bruscă a capului sau a umerilor e ca un cuțit între coaste. Cea mai frecventă însă e durerea de cap, prezentă mai tot timpul. De durerea asta scap cel mai greu, pastile iau deja, și dacă cîndva mi se părea că e un moft să iei o pastilă pentru așa ceva, acum mi-am cam schimbat părerea.

Singurătatea de obicei e plină de durere, uneori chiar fizică. E ca momentul acela în care ne luăm liber să ne odihnim sau să ne relaxăm după o perioadă lungă de muncă, stres, nervi, dar ne apucă toate problemele. Răcim, ne stricăm la burtă sau facem puroi în gît. Și de unde ar trebui să ne fie bine pentru că, în sfîrșit, ne-am luat timp pentru noi, ne trezim că ni s-au năruit toate planurile. În timp ce tremurăm într-o cameră de hotel, cu cămașa de noapte transpirată de febră, și nu reușim să ne concentrăm decît asupra gîndurilor noastre primitive, știm că sîntem singuri. În realitate, nu poate fi nimeni alături de noi. Asta nu înseamnă că nu poate încerca.

Un alt gen de singurătate care mă fascinează e a oamenilor cunoscuți, care simt nevoia să se adreseze tuturor necunoscuților de parcă ar fi rudele lor. Chiar și cînd sînt efectiv singuri pe stradă emană un aer care îți dă senzația că oricînd ar putea să te oprească pentru o eventuală critică asupra vremii sau a felului în care ești îmbrăcat. Ei au nevoie, de fapt, să vorbească singuri, nu să-i contrazici tu. Acești oameni singuri se simt datori, prin prezența lor directă, să-ți confirme faptul că ei știu că tu îi știi, și asta e de ajuns. Altfel, ar trebui să se prezinte, să te cunoască pe bune, dar asta ar presupune să aibă un fel de curiozitate față de tine, și nu față de ei înșiși.

Dar cea mai cruntă singurătate care există în viața unui artist, care are legătură cu scena, e momentul de dinainte de-a intra în scenă. Nu se întîmplă foarte des, doar în anumite momente, cînd faci ceva total nou pentru tine, pe deasupra într-un spațiu necunoscut. Pur și simplu nu reușești să mai percepi lumea de-afară în nici un fel, te apucă o doză de frică și o curiozitate atît de intensă și de comprimată în același timp, că ai senzația că poți să și mori. Am fost paralizat, culmea, nu cînd mi se întîmpla mie, ci cînd am observat această clipă de singurătate la alți colegi.

István Téglás este actor.

Sursa foto: Facebook István Téglás