Un gen literar perimat?!

Marius TUCĂ, director Jurnalul naţional "Singura specie care mai poate da lovitura" Jurnalul naţional este cam singura publicaţie care investeşte foarte mult în reportaj. De ce aţi ales să faceţi acest lucru? Pentru că este o specie care va conta foarte mult, în România, în anii care urmează. E un gen de care cititorii Jurnalului naţional sau ai altor ziare vor avea nevoie. De ce credeţi că celelalte publicaţii nu acordă la fel de multă atenţie reportajului? Probabil că în momentul acesta nu este atît de prizat de public sau nu vinde atît de mult pe cît ar crede cei care nu acordă spaţii mari pentru reportaj. Eu cred că încet-încet se va stinge toată nebunia asta, tot ce înseamnă superficial, neprofesionist, iar reportajul va fi unul dintre genurile cele mai citite. Este şi motivul pentru care noi investim atîta. Mai mult, în Jurnalul de duminică publicăm reportajele unor mari autori ai genului - Brunea-Fox, Geo Dumitrescu etc. Cum a venit ideea unei caravane de reportaj? Am făcut mai multe drumuri în provincie şi mi-am dat seama că Bucureştiul, pe undeva, seamănă cu un turn de fildeş. Că înseamnă cu totul altceva decît înseamnă România în general, că este cumva izolat de ceea ce înseamnă România reală. Sigur că şi Bucureştiul înseamnă o Românie reală, dar e o părticică din cea adevărată. Şi de aici a venit şi ideea caravanei - să descoperim România. Cînd am început, a venit cineva la noi şi a spus că a înregistrat la OSIM sintagma "Redescoperirea României" şi atunci i-am zis şi noi la fel pentru că despre asta era vorba, despre o redescoperire. Şi am observat că, în afară de premii şi de faptul că cititorii, în lunile de vară, citesc mai mult reportaje, caravana a avut un succes extraordinar în cele două ediţii. Care vă este publicul-ţintă? Este cel pe care îl ţinteşte toată lumea şi îl are doar Jurnalul naţional. Publicul tînăr, dinamic, cu studii, cu venituri foarte mari. Cu venituri mari? În primul rînd. Este publicul cel mai important pentru noi, dar Jurnalul naţional a devenit, cu sau fără voia noastră un ziar de familie, care e citit de toţi membrii acesteia. Şi de adolescentul de 14-15 ani, şi de cei de 17-18, şi de cei de 30-35. Aceasta se întîmplă şi datorită faptului că aveţi suplimente şi încercaţi să captaţi cît mai multe segmente de public. Este adevărat, dar ziarul se adresează în primul rînd familiei. De la Jurnalul de sănătate care e pentru toată familia, pînă la - să zicem - Jurnalul de bucătărie. Şi bineînţeles, ediţiile de colecţie, care sînt cu totul şi cu totul speciale - acolo poţi să găseşti şi reportaje, şi mărturii, şi documente... Cum credeţi că s-a modificat reportajul în ultimii ani? În momentul în care se va investi în reportaj, acesta va deveni cea mai redutabilă armă pentru jurnaliştii şi pentru presa din România. Redutabilă în sensul că va fi cel mai important gen şi cred că e păcat că nu se se investeşte suficient, iar un reportaj de televiziune nu se poate compara cu nimic, poate doar cu o investigaţie. Credeţi că această specie mai poate da lovitura? Cred că este singura care mai poate da lovitura. De la ce să aştepţi altceva? De la monden, de la can-can? Nu avem de la ce. Reportajul ne ajută în primul rînd să vedem mai bine cine sîntem, mai mult decît orice alt gen, fie că e vorba de interviu sau orice altceva, poate arăta că sîntem şi frumoşi, nu numai urîţi, poate să arate şi România reală, dar şi România eternă şi fascinantă - mai există bucăţi importante de Românie care sînt eterne şi fascinante. Poate fi cea mai frumoasă oglindă a genurilor publicistice, dar şi cea mai necruţătoare lupă pentru ce înseamnă România. Răzvan IONESCU, redactor-şef Evenimentul zilei "Nu a existat o şcoală de reportaj în presa românească" De ce credeţi că se acordă atît de puţin spaţiu acestei specii? Este una care nu vinde? Nu este cel mai bun mijloc de a vinde un ziar în România şi nicăieri în lume. Specia aceasta s-a pierdut în ultimii ani pentru că nu a existat o şcoală de reportaj în presa românească. În general, presa românească are o problemă legată de şcoală şi de pregătirea oamenilor; mai întîi va trebui să învăţăm să scriem corect o ştire. Aşa cum s-a format oarecum o şcoală de jurnalism de investigaţie, fără ca ea să aibă o structură instituţionalizată. Mă refer la ceea ce s-a întîmplat în marile redacţii din România - s-au format mulţi jurnalişti români, buni pe investigaţie, pentru că a fost nevoie ca această presă să se dezvolte şi la noi. Mai este şi o problemă de resurse, şi acesta este unul dintre motivele pentru care reportajul nu s-a dezvoltat. Reportajul este costisitor. Este foarte costisitor şi e greu pentru un ziar din România să delege unu, doi, trei oameni. De cele mai multe ori, ca să iasă treabă bună, trebuie să ai şi fotograf, şi şofer, trebuie să ai un buget pentru diurnă, deplasare, timp. Este specia jurnalistică cea mai cronofagă. Şi sînt puţine ziare capabile să aloce aceste resurse. Evenimentul zilei este singurul ziar din România care are o secţie de investigaţii, în adevăratul sens al cuvîntului, şi o secţie de reporteri speciali, care acoperă partea de reportaj; ei se pot documenta atît cît au nevoie, nu au deadline-uri. Credeţi că este nevoie de talent pentru a scrie reportaj sau este ceva pentru care te antrenezi, pur şi simplu? E nevoie de talent în general ca să poţi fi jurnalist. Cred că pentru specia "reportaj" trebuie să ai condei şi să reuşeşti ulterior chiar să ţi-l educi. Sînt cîteva condiţii pe care mulţi oameni de pe pămîntul ăsta le pot îndeplini: să fii curios, să ai capacitate de observaţie a detaliilor care fac povestea. Se găsesc însă foarte puţini care să aibă tenacitatea de a deveni jurnalişti, să plece de la primul reportaj pe care îl fac în clasa a V-a şi să ajungă la cele ale lui Cornel Nistorescu din anii ’70-’80, sau cele ale lui Brunea-Fox din anii ’30. Cum îşi aleg subiectele reporterii de la Evenimentul zilei, au libertate totală? Există o libertate destul de mare, fără ca aceasta să ne strice nouă planificarea editorială. Spre exemplu, cazul reportajului de la Tanacu, scris după ce s-a încheiat toată povestea de acolo; a fost o chestiune planificată evident în şedinţa de sumar împreună cu board-ul editorial al ziarului. În şedinţă s-a stabilit cine să se ocupe de asta, în funcţie de cei 3-4 oameni care ar putea face un reportaj bun acolo. Aceasta este doar jumătate. Cealaltă jumătate o fac oamenii cu propunerile lor, în special cei care scriu reportaj periodic şi, de cele mai multe ori, ideile lor sînt îmbrăţişate, şi apoi aceştia duc treaba mai departe. Credeţi că aveţi un public canalizat sau cu apetenţă înspre actualitate, înspre partea strict informativă? Asta nu ţine foarte mult de public. Poate că, spre deosebire de alte ziare, publicul Evenimentului zilei are mai puţin timp. Ceea ce duce către concluzia că are şi mai puţin timp pentru a citi un reportaj aşezat, bine scris, pe care îl consumi în primul rînd pentru savoarea observaţiei şi a scriiturii. Nu îl citeşti în metrou... Nu. Îl citeşti în diagonală, îl scanezi şi îţi propui să-l citeşti seara. Dar nu cred că noi ar trebui să facem astăzi alegeri în funcţie de cît timp liber are publicul. Un reportaj de ziar îţi ia 15 minute ca să-l citeşti. Dacă e o temă foarte importantă, un text foarte bun, bine scris şi foarte bine documentat, poţi să-i furi aceste 15 minute şi celui mai grăbit cititor. Evenimentul zilei este un ziar care a reuşit să-şi creeze în timp atribute ale brandului: capacitatea de a se conecta foarte repede la evenimente, de a oferi rapid, în timpul cel mai scurt, povestea acestora. Relatări de la întîmplări petrecute chiar cu o seară înainte sau chiar foarte tîrziu, în ziua precedentă a apariţiei ziarului. Din acest punct de vedere, reportajul ar putea să nu-şi găsească locul. Pe de altă parte, este şi un fel de motto al ziarului: Evenimentul zilei spune povestea pînă la capăt. Ce înseamnă a spune povestea pînă la capăt? A spune povestea pînă la capăt, la multe dintre evenimentele întîmplate în România, înseamnă să ai la final şi analiza şi feature-ul, dar şi reportajul. Aceasta s-a întîmplat şi în cazul inundaţiilor, şi în cazul Tanacu. Şi asta va trebui să facem de fiecare dată cînd închidem ciclul unui mare eveniment. Este reportajul o specie care tinde să dispară? Plăcerea cititului de poveşti în ziare va rămîne şi peste 30 de ani cînd ziarele vor deveni un vehicul retro de consum, de întoarcere a oamenilor la o viaţă normală, aşa cum se întîmplă încă de pe acum cu locuinţele. Aşa se va întîmpla şi cu ziarele, care nu vor mai fi foarte utile şi funcţionale în bătălia cu Internetul şi cu celelalte mijloace avansate tehnologic. Dar oamenii îşi vor dori după o perioadă, care probabil a şi început, să se întoarcă la plăcerea de a citi şi de a răsfoi hîrtie de ziar şi de a citi poveşti dimineaţa la cafea. Cornel NISTORESCU, jurnalist "Un fel de amor iepuresc cu fiecare subiect" Dvs. v-aţi format cu reportajele lui Brunea-Fox şi Geo Bogza. Cît credeţi că mai sînt utile acum operele acestora, unui tînăr reporter care trebuie să se adapteze cerinţelor pieţei? Măcar pentru istoria culturii şi civilizaţiei. Dacă am publica astăzi texte de Oriana Falacci sau Brunea-Fox, s-ar citi la fel de bine ca şi atunci. Numai că este o foame cretină de impact imediat, de succes cu orice preţ, o foame a mizelor mici. Şi atunci se tem foarte mulţi să publice. Mulţi dintre cei care conduc ziare sînt străini de textele astea. Oamenii care joacă un rol în culturile unor ziare sau reviste habar nu au că aşa ceva există sau că se poate face sau că, printr-un asemenea tip, se pot scrie şi aborda viaţa şi lumea din jur. Totdeauna sînt utile textele care pun în evidenţă sensibilitatea, cunoaşterea şi înţelegerea profundă a realităţii, un punct de vedere aproape subiectiv literar asupra ei. Omul nu-i atît de vită încît să-i dai numai ştiri şi scandaluri. Credeţi că este fundamental diferit ce se scrie acum, de ce se scria odată? Da, sigur. Este aceasta o evoluţie firească a reportajului? Nu e evoluţie, e involuţie. Pentru că vorbiţi de involuţie, credeţi că şi publicul a suferit un fel de mutaţie? Mai puţină receptivitate, sensibilitate? Nu ştiu în ce măsură este rezultatul unei îndepărtări de cultură şi de mijloacele de exprimare şi în ce măsură este rezultatul unei grabe nebune. Toată lumea este pe o fugă isterică, într-o competiţie nebună şi nu mai există plăcerea aceea de a citi tabletele din România literară, Luceafărul şi din revistele culturale, pe care o aveau oamenii care lucrau în industrie, agricultură, care se refugiau în mediul ăsta. S-a terminat! Acum iei Libertatea şi o citeşti în metrou... Nu numai, dar te grăbeşti, n-ai timp, eşti disperat să supravieţuieşti, să ajungi, să cîştigi. Nu mai există melancolie, lectură plină de angoase, de semne de întrebare, de nelinişti.... Deci e vorba şi de contextul social pînă la urmă. Absolut. Sîntem o societate fugărită care încă nu şi-a găsit fotoliile în care să se aşeze pentru meditaţie. Sîntem o societate fugărită de bani, de slujbe, de spaime economice, de integrare... Eu nu cred că omul va rămîne aşa. Dacă nu, avem o problemă. Omul de un anume nivel. Niciodată cititorul de Libertatea nu va fi un cititor de Ion Barbu. Nu se poate. Şi ar fi nedrept ca românului care se-mbăta ca porcul să-i pretindem să înţeleagă sau să savureze discursurile lui Cicero. Nu le savura nici atunci, iar acum nici acestuia care bea la mahala pînă pică şi-şi bate nevasta cu parul nu putem să îi pretindem să înţeleagă Blaga sau Barbu sau Nedelciu. Lumea e împărţită pe căprării, procente şi segmente, de cînd e ea. Nu trebuie să facem educaţie socialistă ca să mai credem în omul multilateral dezvoltat. Am trăit o dată o iluzie! S-a terminat! E un regret că nu se poate, dar asta e. Va rămîne un loc pentru lucrurile de calitate în presă cînd societatea va cîştiga tihna, răgazul şi relaxarea pentru a-şi pune întrebări asupra unor lucruri importante. Şi atunci probabil că reportajul va fi o formă de cunoaştere, o formă de comunicare, redescoperită. Mai găsiţi în presa de azi reportaje care să vă atragă atenţia? Rar, cîteva. Atunci cînd am fost în jurii la concursuri de reportaj, am mai citit 2-3 în cîteva pagini de revistă. Dar în ziare, foarte puţin. Credeţi că subiectele dvs. de reportaj mai au astăzi căutare? Ar mai merge cineva să stea trei zile într-o puşcărie sau în mahalale sau în oraşe total anonime şi anodine? Reportajul poate fi făcut şi la colţ de stradă, şi într-o căruţă, şi într-un avion. Pentru că prin orice loc trece o lume, trebuie doar s-o vezi că trece şi cum se petrece. Credeţi că se poate face acum un reportaj la colţ de stradă? Nu e nevoie neapărat de subiect? Numai idioţii vor să scrie numai de la explozia de la Hotelul Inter. Toţi proştii vor să scrie reportaj acolo. Cînd viaţa din jurul tău îţi dă cu barosul în cap e foarte uşor să scrii articole. Dar reportajul mai presupune şi altceva decît subiect. Dacă v-aţi reapuca de reportaj, care ar fi primul loc unde v-aţi duce? Într-o parcare de tiruri turceşti pe Valea Oltului. Tiruri turceşti cu curve, aş scrie despre cei care lipesc cauciucuri şi despre cîrciumari care fac ciorbă de burtă. M-aş angaja la bucătărie să lucrez acolo. Credeţi că mai este nevoie de oameni talentaţi sau, pur şi simplu, de oameni care să se antreneze să scrie? Ce e talentul? Materia cenuşie care te ajută să înţelegi viaţa şi să te minunezi în faţa limitelor tale în a o înţelege. Te minunezi, dar în acelaşi timp te temi că nu înţelegi şi încerci să foloseşti cuvîntul pentru a exprima aceste nelinişti şi neînţelegeri pe care le ai, raporturile contradictorii cu realitatea. Poate că ăsta e talentul! Şi să munceşti mereu, şi după ce termini relaţia asta cu mediul, cu un subiect, cu o lume, cu un om, să te muţi, să te duci mai departe şi iar să o iei de la capăt şi să repeţi jocul acesta al cunoaşterii. Dacă o faci numai de două ori, nu ai talent. Trebuie să faci asta toată viaţa fără să ştii dacă merită, dacă vei avea vreo recompensă, dacă te va recunoaşte cineva că ai făcut un lucru deosebit. De ce v-aţi lăsat, la un moment dat? Nu m-am lăsat niciodată cu adevărat, mi-am asumat o responsabilitate managerială, dar nu m-am lăsat. Nu m-a alungat nimeni şi îmi place să folosesc mijloacele reportajului în orice fel de text şi mod de a mă exprima. Nu sînt un analist complet, sînt un povestitor. Încerc să povestesc lucrurile şi să le descopăr o semnificaţie. Care credeţi că e marea diferenţă între ceea ce se scrie acum şi reportajele care se făceau odată? Reportajele de atunci erau un exerciţiu intelectual, mental, stilistic, dar şi o fugă de realitate. Era un mod duplicitar de a povesti ceva despre realitate. Pentru că, dacă mă uit pe un text de-al meu, cu creionul în mînă - în unele locuri nu mai ţin minte ce-am vrut să spun - am să-ţi arăt că sînt foarte multe strîmbe. Şopîrle, cum se numeau... Da. Strecurînd aceste mesaje cifrate, am crezut nu că lansez nişte sticle în ocean, ci că spun nişte lucruri care nu se puteau spune şi că totuşi nu vom fi copleşiţi de o memorie falsă. Că tot ce-am trăit în comunism a fost o minunăţie şi-o frumuseţe. Şi astfel am încercat să spun folosind diverse trucuri. Din păcate, nu asta era soluţia. Să cîrtesc. Şi nu eu singur. Falsă soluţie. Trebuia să cîrtim toţi, să ne organizăm, să luptăm, nu să cîrtim fiecare într-un colţ şi printre rînduri. De aceea mulţi nici nu mai pot citi pentru că nu înţeleg. Ironiile alea au avut un sens în context. Şi rămîne valoarea literară în sine. Dacă e pe vreundeva. Dar modul nostru de a încerca să ne salvăm nu a fost corect. Şi nici nu era corect să te poţi salva de unul singur. Aici nu poţi să te aperi de unul singur în faţa unei dictaturi. Şi-a construit sistemul comunist o imagine de indestructibil care nu exista în realitate? Da, o imagine total contrafăcută şi falsă. De asta unii oameni încă mai cred că era bună. Aparenţa era copleşitoare. Te convingea de orice, descalifica orice, era o ideologie care putea să-l păcălească pe omul simplu, cum n-a putut-o face alta. Măcar o valoare etică au aceste texte ale mele pentru că cei care se prindeau, se simţeau încurajaţi, nu se simţeau singuri. Se gîndeau că mai există cineva care încearcă să reziste. Am fost unul din marii campioni ai chiulitului în comunism. Atîtea trucuri am folosit ca să chiulesc, să nu muncesc. Am chiulit odată o săptămînă şi m-am dus la mine, în Drumul Taberei unde stăteam, şi am urcat în 10 blocuri cu liftul pînă la etajul 10 şi am coborît pe scări. Şi am scris ce-am văzut eu coborînd pe scări. Ce-am mirosit, ce-am văzut, ce-am simţit. Era mai mult o lume de mirosuri şi sunete, decît un univers conturat. Se numea "Coborînd pe 10 scări". Aşa a apărut în Flacăra şi de fapt se vroia, în mintea mea, o coborîre în infernul decăderii din comunism. Sau am scris despre unii care se chinuiau să doboare un stejar de pe vîrful unui munte. Ce frig, ce înjurături, un tractor vechi care se strica, mai mîncau, mai făceau bancuri tîmpite şi pînă la urmă au reuşit să doboare stejarul. Care era găunos, bun de nici măcar o grindă, mai degrabă de rumeguş. Iar toată echipa de muncitori era adevărată, numai că nu era pe vîrful muntelui şi nu era un stejar, era un copac. Eu am ridicat întîmplarea la rangul de parabolă şi băteam în cu totul altceva. Era revolta iepuraşului în raport cu sistemul. Şi acum, de ce nu se desfăşoară reportajul, dacă s-au topit toate chingile? Exită cîteva reportaje care au avut succes. De exemplu, am trimis pe cineva în Grecia cu călăuzele, alături de muncitori români care mergeau pe jos, clandestin, la muncă. Asta pentru că un văr de-al meu avea meseria asta, călăuză pentru cei care se duceau clandestin la muncă în Grecia la portocale. Şi l-am trimis pe unul de la Evenimentul zilei, l-am băgat în gaşcă şi a făcut o poveste de călătorie interesantă. I-am pus pe cîţiva să rămînă în afară, dincolo de graniţă şi să se întoarcă în România fără paşaport, să povestească ce li s-a întîmplat la intrarea în ţară. Am lansat poveşti şi scenarii de viaţă. Pe cîţiva i-am pus să emigreze în ţări comuniste: Coreea, Cuba, să scrie cum a fost la ambasade şi cum i-au primit ăia. Am destule scenarii de reportaj. Am lansat astfel seria "incognito", care a făcut o mică carieră în Evenimentul zilei. E o radiografiere de lumi cu alte mijloace decît prin lirism. Era un plonjeu mascat, o investigaţie, o lume privită dinlăuntru, fără filtre. De ce nu mai avem mari reporteri, nume sonore? Nu e piaţă. Dă premii multe, dă o leafă mare, onorează-l pe cel care face lucruri extraordinare şi sigur se naşte şi piaţa asta. Cîtă vreme toată lumea ignoră...! Să fie pe cale de dispariţie reportajul? E ca un organ, dacă nu-l foloseşti, el se atrofiază. Şi un gen literar poate să moară. Deşi nu cred. Noi tindem să credem că lumea este România. Sau că România e lumea. Genul acesta de relatare există. Nu se pune problema dispariţiei lui. În România există o invazie a bulevardierului şi, din cauza generaţiei schimbate pe mare fugă şi fără prea mulţi partizani, se aşază o anume criză. Dar eu nu cred că este o situaţie dramatică şi definitivă. Reportajul este pentru exerciţiul calofil, pentru plăcerea de a scrie frumos şi deştept. Numai pentru asta tot merită. Să te joci. Şi cît te poate ajuta un cuvînt. Cît poţi stoarce din el. Şi cîtă expresivitate poţi vedea într-un lucru în care alţii văd o simplă tufă, un simplu om sau un simplu cal trecînd. E vorba de minte, de curiozitate, de îndoială, de nelinişte, de plăcerea de a pune o virgulă cum trebuie acolo, plăcerea scrisului. Ce e pînă la urmă asta? Un mod de a vedea lucrurile, un mod de a trăi. Radu COSAŞU, scriitor "Ceea ce a distrus totuşi reportajul e televiziunea" Ce s-a petrecut în perioada comunistă de aţi fost nevoit să renunţaţi la reportaj? Am fost dat afară de la Scînteia Tineretului şi interzis din ’56 să mai fiu în presă pentru "teoria adevărului integral" susţinută la Conferinţa Tinerilor Scriitori, deci dat afară din post cu apostila aia din cartea de muncă ostil orînduirii socialiste. Cu chestia aia făceai reportaj în cap 100 de ani, reportaj cu ştreangu’ la gît. De atunci înainte n-am mai avut voie să scriu. N-am mai putut să mai fac reportaj. Cum s-a întîmplat asta? S-a întîmplat în urma unei cuvîntări la prima şi ultima conferinţă pe ţară a tinerilor scriitori în care am cerut să nu mai fim cenzuraţi în reportaje, în ceea ce scriem. Eram eu, Nicolae Ţic, Eugen Mandric - toată grupa de la Scînteia Tineretului - şi ceream să nu mai fim cenzuraţi în ceea ce scriem despre realităţile pe care trebuie să le reflectăm în tot dramatismul lor; nu te lăsau să scrii asemenea chestiuni. Era vorba atunci despre toate contradicţiile socialismului, nu te mai lăsau să le scrii ca atare şi erai cenzurat. Şi m-am ridicat şi am spus cu exemple cum sînt cenzurate reportajele noastre cu ce cuprind ele mai puternic, mai viu, mai dramatic, în numele unui spirit de partid care cerea numai idilism. Nicolae Ţic şi cu mine am fost daţi afară şi n-am mai putut să mergem nicăieri, că se pleca în reportaj cu delegaţie, cu foi de drum, nici vorbă să ne mai apară numele. Am început să fac, ca să zic aşa, ficţiune. Şi atunci pot să mulţumesc partidului şi guvernului de atunci că m-au făcut scriitor. Aşa aţi intrat în literatură... Am început să şi citesc mult. Cu reportajul am terminat-o atunci cam pentru totdeauna. Reportaj am făcut vreo 10 ani şi, ca să vă dau o dimensiune, eram de foarte multe ori criticat că sînt prea în cotidian; eu am "făcut" mult Bicazul. Hidrocentrala de la Bicaz. Acolo era Tita Chiper - pe care eu o consider unul dintre cei mai buni reporteri din cîţi am avut -, lucra la ziarul de şantier de acolo. Şi ceea ce scriam de acolo era socotit în epocă mic-burghez, muncitorii mei erau nişte mici burghezi în salopetă muncitorească, după expresia vremii, erau bănuiţi că sînt nişte mici burghezi din cauza umanităţii lor. Noi căutam atunci chipul uman al acestor constructori. Erau nişte oameni foarte simpatici şi vii. Nelozincari. Dacă nu erau lozincari, dacă nu erau cu comunismul nu suna bine. Noi căutam o umanitate care nu era în presa de atunci. Ea poate fi găsită prin cărţile pe care le-am scris pînă în ’56. N-aş spune că m-am făcut de rîs cu ele, dar nici nu vin să spun bă, uite bă, ce se scria. Aveau un anume caracter nonconformist faţă de reportajele lozincarde şi cenzurate din presă. Nonconformist faţă de vremea aceea, nu faţă de vremea de azi. Era un nonconformism pe care, dacă ai fi citit presa de atunci, ai fi văzut că erau nişte reportaje... alea stas, alea partinice - cum se spune - erau în mare contrast cu ele. Şi la această cuvîntare, exact acum 50 de ani, m-am ridicat şi am spus că nu mai putem accepta cenzura. După asta, 12 ani nu că n-am mai putut scrie reportaj, nu mai puteam semna sub nici o formă. Şi atunci m-am îndreptat spre literatură, cinema, fără să am drept de semnătură, cam pînă prin ’59. Credeţi că evoluţia reportajului e una firească, se face reportaj sănătos acum? Ca reportaj putem discuta de calitatea lui - nu firescul, normalul. Eu nu pot să înţeleg cum poate exista o presă fără reportaj. La structură şi la stil mă refer. La modul cum a evoluat. Există - zic eu - reportajele Dilemei vechi şi reportajele Opiniei studenţeşti, de o cu totul altă factură şi calitate decît ceea ce apare în presă. Sînt cîteva reportaje în presa de cotidian pe care le pot remarca, dar, în general, nu se mai "merge" pe reportaj, ci pe un fel de anchetă, de investigaţie pe care eu nu le asimilez. Dar există. Sînt cîteva talente, Raluca Ion, de exemplu, care a publicat şi la noi. Dar e mai mult o idee de reportaj, îndeajuns de obsedat de eseistică. Reportajele ei sînt mai degrabă pe idei originale decît ca stil reportericesc. Cum facem noi la Dilema veche sau voi, la Opinia studenţească. N-aş putea să remarc mai departe altele. Dar reportajul este obligatoriu în orice presă. Simţiţi nevoia să citiţi ceva din urmă? Din reportaj? Sigur că da. "Ţară de piatră, de foc şi de pămînt." Alea sînt clasice, extraordinarele clasice ale reportajului românesc. Nu ştiu dacă mai sînt astăzi oameni care le citesc, dar sînt fundamentale. Şi Brunea-Fox cu leprozeriile, cu Bucureştiul lui. Bogza s-a lăsat şi el o vreme de reportaj, dar Călinescu, care nu avea un mare gust pentru reportaj, spune cuvintele decisive: "Talentul autorului în această direcţie e mare". Punct. De ce credeţi că se acordă atît de puţin spaţiu reportajului? Exceptînd cîteva reviste, nu există aproape nimic mai mult de 4000 de semne. Eu aş merge mai departe şi aş spune că nu se mai scriu cărţi de reportaj. Adică, o carte de reportaj pare inadecvată, nu interesează prea mult. Eu zic că din cauza politicului. Ancheta politică, demascările, înfierările... se stă de vorbă cu cineva numai în interes de politică. Mie nu mi-a făcut nimeni un reportaj despre viaţa unui om politic ca atare. Decît dacă are interes să tragă ceva din asta. Un reportaj despre dimineaţa unui prim-ministru n-am citit. Concurenţa a distrus reportajul literar? Da, absolut. Pe vremuri, Bogza, Fox, ei erau de fapt televiziunea. Erau teleaşti, descriau ce se întîmplă de la Gara de Nord pînă la Roşia Montană. Pe de altă parte, televiziunea - care nu este numai un blestem, chiar şi pentru oameni normali aşa ca noi - este unul din cele mai minunate unelte de suprarealism. Montajul prin zapat este o chestiune care ţine, pentru mine, de suprarealism. A zapa şi a monta cum vreau eu de la Mezzo la History, intră într-un anume tip de reportaj, deloc fiction, în care pot să montez şi să racordez cum vreau eu la mine acasă. Or asta mă face să nu mai am nici o surpriză în faţa reportajului literar. A slăbit în faţa imaginii concrete, vizuale. El e firesc să nu mai aibă mare putere. E pe moarte? Nu e pe moarte atîta timp cît mai avem reporteri foarte buni, dar nu mai este prioritar, nu se impune. Nu mai e vremea în care Bogza şi Brunea-Fox scriau mari reportaje din tăbăcării, din leprozerii. Acum se duc cu aparatul de filmat acolo şi-ţi descriu o leprozerie. Ce să mai fac eu cu reportajul meu literar? E o problemă care intră în conflictul dintre cuvînt şi imagine astăzi. Deci, ca atare nu-i pe moarte, e într-un conflict care aparţine vremii noastre, de care ţii sau nu seama. În alte părţi se mai scrie reportaj. Adică în presa americană, engleză, franceză, am cîţiva reporteri pe care îi citesc avid. Balzac spunea că voia să scrie ca să facă concurenţă stării civile. Astăzi, orice Balzac trebuie să facă concurenţă televiziunii, nu stării civile. Aşa şi cu reportajul - cum se zice - literar. interviuri realizate de Roxana LUPU