Un fenomen indiscutabil

- argument -

Studiile în străinătate sînt, de ceva timp, o opţiune pentru absolvenţii de liceu din România. Evident, nu singura. Şi, desigur, nu doar pentru cei care termină liceul – şi cei care ajung la sfîrşitul facultăţii iau în considerare posibilitatea unui master sau a unui doctorat în altă ţară. 

De ce? Pentru că speră într-o altfel de educaţie. Într-o schimbare nu doar de decor, ci şi de mentalităţi, într-un alt fel de a privi lucrurile şi, apoi, de a le lua în primire. Şi, de asemenea, se gîndesc la posibilitatea obţinerii unui loc de muncă mai bine plătit. În străinătate sau chiar în ţară. 

E adevărat, realitatea a contrazis, în multe cazuri, aceste aşteptări. Mai ales în ce priveşte găsirea unei slujbe în ţară, după o facultate sau un master în afară. Cunosc destule cazuri de oameni care, odată întorşi aici, au început să penduleze între cele două lumi, neadaptaţi pînă la capăt în nici una... 

Dar nu sînt singurii. Există destule exemple de tineri care au studiat în afară, şi şi-au găsit apoi de lucru  acolo. Ştiu şi oameni care s-au întors, apoi, aici, şi au aplicat ce au învăţat acolo (situaţie, aş zice, ideală). 

Pînă la momentul absolvirii, cei care optează pentru studiile în străinătate trebuie să poată fi apţi să le termine acolo unde le-au început. Nu pentru toţi e uşor. Nu doar din motive financiare, care nu sînt de neglijat, ci şi din cauza unor dificultăţi afective de adaptare. Nu-i floare la ureche să fii atîţia ani departe de casă, de prieteni. E o iniţiere, trebuie să poţi rezista. Cunosc diverse cazuri de copii care n-au rezistat pînă la sfîrşit, care s-au întors din primul an. Dar şi pe alţii care au stat, cuminţi, pînă la absolvire. 

Iarăşi, una e să pleci în Europa (aici, la doi paşi...), şi alta în America (visul american pare să îmbete, în continuare, destui adolescenţi). Una e să fi fost plecat la sfîrşit de ani ’90 sau început de 2000, şi alta acum, de cînd sîntem în Uniunea Europeană. Una e să fi plecat trei-patru luni, cu un schimb Erasmus, şi alta trei-patru ani, la o întreagă facultate... 

Evident, nu există doar perspectiva copiilor care-şi iau lumea-n cap. Este şi cea a părinţilor lăsaţi în urmă. Deşi nu vreau să-i spun aşa, totuşi voi face uz de acest cuvînt megaloman: „dramă“: drama părinţilor separaţi de copii. A părinţilor care au ales să rămînă, dar îşi văd odraslele zburătăcite din cuib, şi chiar foarte bucuroase că fac asta. Desigur, părinţii ştiu că ce se întîmplă e spre binele copiilor lor. Dar asta nu-i împiedică să şi sufere... 

Mai există şi perspectiva profesorilor de aici: unii încurajează studiile în România, alţii pe cele din străinătate. Unii sînt, previzibil, la mijloc. Se iau şi ei după poveştile, uneori idilice, alteori horror, pe care le aud în stînga şi-n dreapta: că elevul cutare a trebuit să se întoarcă de la o universitate din SUA pentru că acolo se fuma marijuana în draci şi l-au obligat şi pe el s-o facă... 

Dosarul de faţă cuprinde cîte puţin din toate aceste perspective. El îşi propune nu chiar o radiografie a unui fenomen indiscutabil, cît mai curînd o semnalare a lui. 

Ilustraţie realizată de Ion BARBU