Un fenomen

În ultimii zece ani, piața de carte pentru copii din România a cunoscut o dezvoltare fără precedent. Adevărul este că asistăm la un adevărat fenomen care încă nu este conștientizat în totalitate de către editorii de carte sau de către cititorii adulți. În schimb, profesorii de limba și literatura română își dau seama ce se întîmplă, se folosesc din plin de noile cărți care apar pentru că e mult mai ușor de lucrat pe ele cu copiii decît pe textele canonice, copiii se regăsesc în aceste texte și se apropie altfel de literatură. Sînt conștienți, desigur, și cititorii copii care, în sfîrșit, au de unde alege, discută pe marginea cărților în cadrul cluburilor de lectură din școli, în plus, „își informează” și părinții despre lecturile lor, ceea ce e minunat (acei părinți care erau supărați că nu citesc copiii, însă le băgau pe gît cărțile copilăriei lor, Toate pînzele sus! și Cireșarii). Treptat, după ce Editura Arthur a făcut pionierat – prin publicarea și promovarea autorilor români contemporani pentru copii –, au început și alți editori să-și dea seama că literatura pentru copii nu e doar o afacere profitabilă (ai un număr nelimitat de cititori pentru că generațiile se schimbă), dar și că ține de educație, poate deveni o misiune, de fapt îți formezi un public de cititori.

În momentul de față, sînt foarte multe titluri pe piață, avem scriitori care scriu exclusiv pentru copii, însă avem și scriitori pentru publicul adult care încearcă acum să scrie (și) pentru copii, aș zice că e chiar o modă. În plus, cărțile arată și foarte bine, fiindcă ilustrația de carte românească s-a dezvoltat în paralel. E regretabil faptul că, în tot acest context, anul acesta premiile USR pentru literatură pentru copii nu s-au acordat, deși existau candidați excelenți, că la tîrgurile de carte, inclusiv la Tîrgul de Carte pentru Copii de la Bologna, România e prost reprezentată, faptul că nu avem încă traduceri și „exporturi”, în schimb importăm cărți mediocre din Ungaria sau Polonia, sau că, într-o recentă „istorie a literaturii”, literatura pentru copii se rezumă, din lipsa de documentare a autorului, la cîteva paragrafe generale într-un subcapitol denumit „paraliteratură”.

Lucrurile n-au stat dintotdeauna așa. Multă vreme, după 1990, a existat un vid editorial în ceea ce privește cartea românească pentru copii, într-adevăr se publicau doar traduceri, bestseller-uri care veneau cu ilustrații, eventual cu jucării „la pachet”. Editorii nu îndrăzneau să publice cărți contemporane scrise de autori români, cei cîțiva care scriam pe atunci pentru copii aveam manuscrise de sertar. Am început să scriu trilogia mea fantastică – O istorie secretă a Țării Vampirilor – la 20 de ani, am reușit să public primul volum la 35 de ani, la un moment dat abandonasem proiectul, pentru că nu aveam unde să public cartea, mereu primeam de la edituri același răspuns: „Nu ne interesează literatură fantasy românească!”. Îmi amintesc – și acum mi se pare incredibil –, că în urmă cu vreo 15 ani, cînd am realizat un Dosar despre literatura pentru copii în revista Dilemateca, am făcut un sondaj printre părinți – „Numiți un autor contemporan pentru copii!” – și mulți n-au știut ce să răspundă sau au numit-o pe Silvia Kerim fără să știe că, în lume, nu se mai scrie așa pentru copii de multă vreme.

Din păcate, în România, încă mai există o problemă legată de receptare, literatura pentru copii e considerată un gen minor. Ar fi nevoie de criterii valorice, de oameni care să scrie despre noile cărți și noii autori. În plus, face foarte rău acest tip de etichetare exclusivă – literatură pentru copii. Eu cred că nu există cărți doar pentru copii, așa cum nu există cărți doar pentru adulți, sînt cărți bune și cărți proaste, așa cum există literatură de valoare și literatură de consum. Și încă ceva foarte important – deși pare ușor, nu oricine poate să scrie pentru copii.